Primul vers al poemului este:
Calea lactee –
păstorul pregătindu-şi
toiagul de drum
Eduard Ţară (http://tinyurl.com/4g8axv)
Să mergem, zice (ion untaru)
Cu noaptea in cap (henriette berge)
Se uita la cer (Puiu)
In transhumanta (Puiu)
In bruma toamnei (Puiu)
zi şi noapte in cumpănă- (anisoara)
La zenit Lira - (Anonim)
sus Closca cu Pui – (Anonim)
Obiceiul de a pleca de cu noapte ca să fii departe cînd răsar zorii este unul care nu se mai practică. E adevărat, oamenii de azi se înghesuie pe întuneric în felurite mijloace de transport pentru a ajunge încă mahmuri la vreo slujbă îndepărtată de casă, dar nu mai străbat drumuri sub stele. Şi nu mai simt mireasma nopţii, nu mai savurează liniştea stelelor, nu mai văd roua din zori. Calea lor nu mai este un a spovedirii tainelor lumii. Nu e greu de observat cum calea din primul vers îşi găseşte un corespondent în toiagul din ultimul. Într-un anume fel, păstorul este simbolul celui pus la cale care îşi asumă şi îşi urmează neabătut dar pe îndelete drumul vieţii.
Cîteva comentarii au precizat momentul pregătirii doar temporal: Cu noaptea in cap (henriette berge), zi şi noapte in cumpănă- (anisoara), sau după orologiul sideral: Se uita la cer (Puiu), La zenit Lira - (Anonim), sus Closca cu Pui – (Anonim), niciunul însă nu a intuit virtualităţile căii lactee în context. Un comentariu a adus un adaos sezonal: In bruma toamnei (Puiu), iar un altul doar un simplu îndemn la plecare: Să mergem, zice (ion untaru).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu