Versul din mijloc este:
Rîu mîlos –
cu etichetă de firmă
zdreanţa pluteşte la vale
Dan Doman (http://tinyurl.com/6gdqfh)
scrisoare smulsă de vînt: (anisoara)
între două ceruri, (ion untaru)
urmele sterse,doar o (Henriette Berge)
Haina n-are preţ,tot ca (Doina B)
şi smokingul tot ca (Doina B)
cerşetorul privind cum (Doina B)
darul sperietorii (Puiu)
ce mai conteaza ca o (Puiu)
pe sub umbra norilor (Puiu)
singurătatea ca o (Doru Emanuel)
oglindit, cerul ca o (Doru Emanuel)
realitatea ca o (Doru Emanuel)
Haiducesc sau nu, aveţi, dacă urmaţi linkul, şi două versiuni, în franceză şi engleză, care vă pot edifica asupra jafului de silabe al răzvrătiţilor din lumea mare. Cît priveşte cuvîntul „dificil” mie nu mi se pare un eufemism, ci doar un sinonim, mai curînd elogios, al lui „delicat”, fiind vorba de o dificultate creată prin rafinament, fineţe, graţie.
Poemul este mai degrabă un senryu, o ironie declanşată de o imagine reală care, pentru cel atent, este deja o pildă. Ca şi pe autor, imaginea surprinsă ne pune pe gînduri chiar dacă autorul nu spune nimic explicit. Totul este doar simbolic şi, cu un minimum de perspicacitate, simţim că rîul mîlos este timpul curgător, soarta celor efemere care, încă plutind, se reîntorc în pămînt. Nu mai rămîne decît să vedem că, zădărnicia zădărniciei cu numele ei cel mai recent, eticheta de firmă nu salvează nimic de la destinul comun al perisabilităţii. E de apreciat simplitatea cu care e comunicată, alegoric, învăţătura. Imaginea este ea în sine plină de tîlc.
Ca de obicei, Doina mai întîi divulgă, explicitează, ceea ce trebuia să rămînă încifrat: Haina n-are preţ, tot ca (Doina B), şi smokingul tot ca (Doina B), ca, mai apoi, schimbînd unghiul de vedere, să reaşeze şi preţul: cerşetorul privind cum (Doina B).
Puiu nu a nimerit un antagonism şi joacă doar pe cartea zdrenţei: darul sperietorii (Puiu), ce mai conteaza ca o (Puiu), pe sub umbra norilor (Puiu).
Doru, privind curgerea apei (şi poate şi imaginea sa clătinată-n oglindă), are un moment de reverie: singurătatea ca o (Doru Emanuel), pe care-l transferă repede şi celorlalte oglindiri: oglindit, cerul ca o (Doru Emanuel), realitatea ca o (Doru Emanuel).
Henriettei, rîul mîlos îi evoca o tragedie, iar zdreanţa doar o ultimă relicvă a ceea ce a fost: urmele sterse,doar o (Henriette Berge). Anisoara, cu scrisoare smulsă de vînt, continuă inspirat în modul ei mai liric de interpretare.
Ion Untaru schimbă total registrul ironic şi reuşeşte o interpretare personală deosebit de puternică: între două ceruri (ion untaru) pluteşte acum o zdreanţă cu care se poate identifica oricine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu