un haiku pe săptămînă


un fluture în
plasa păianjenului –
nicio speranţă

        Ca autor de haiku trebuie să respecţi întîi de toate tăcerea. Presupunînd că aş fi un autor mut, care vrea să transmită emoţia pe care o resimte la vederea unei scene altuia surd, care nu ştie să citească, aş uza de semne care să-i ghideze atenţia asupra scenei care m-a impresionat pe moment. I-aş îndrepta, printr-un gest silenţios făcut din cap, din ochi, din deget, privirea către ceea ce trebuie să vadă şi el urgent, fără să se agite însă sau să facă zgomot. Prezenţa obiectului corelat cu emoţia mea ar face inutilă şi vorbirea, şi textul. Sau ar fi echivalentul, mult mai pregnant şi mai expresiv, al textului avant la lettre.

        Îmi închipui că, în spiritul zen, maeştrii se rezumau de multe ori la asemenea gesturi prin care-i sensibilizau pe învăţăcei la pildele mute ale naturii. Prin care le cultivau spiritul de observaţie şi capacitatea de a comunica direct cu cele care nu cuvîntă. Tăcerea nu este decît fondul, backgroundul cel mai potrivit, care stimulează ascultarea celor din jur nu doar cu urechile ci şi cu mintea, şi cu inima.

        Poezia aceasta obiectivă care este haiku-ul se vede că a fost la început doar o substituire stîngace a gestului care arăta realmente lucrul, scena, faptul, pentru a depăşi impasul generat de situaţia în care cel care le arăta şi cel căruia i le arăta nu mai puteau fi simultan de faţă. O strategie adoptată pentru ucenicia zen la distanţă, pentru instrucţia prin corespondenţă. Acesta e şi motivul pentru care textul haiku-ului nu comunică nimic, el încearcă doar să indice, să semnaleze, să evoce imaginea aşa cum a fost ea cînd l-a impresionat pe autor. Autorul conservă intenţia de a arăta, numai că face un gest verbal, întinde către obiect un deget făcut din cuvinte. Şi pentru asta se rezumă la cuvinte cît mai neutre, care să nu schimbe cu nimic imaginea, s-o evoce în puritatea ei, să n-o deformeze prin cuvinte cu vibraţie afectivă. Autorul refuză să vorbească despre el şi despre emoţia lui. Păstrează în text tăcerea în ce priveşte emoţia care ar interpreta faptul.

        Poemul de mai sus face perfect acest lucru în prima parte. Un fluture în plasa păianjenului este exact acea sintagmă necesară pentru a îndrepta cititorul către acea imagine corelată cu emoţia autorului. Emoţia este acolo unde cititorul vede (cu mintea şi cu sufletul) scena şi empatizează cu fluturele (poate şi cu păianjenul).

        În partea a doua însă, autorul face greşeala cea mai comună a începătorului: comite un vers subiectiv şi superfluu, devoalează emoţia intrinsecă a scenei, comentează faptul. Tăcerea în care trebuia contemplată scena este astfel violată şi poemul în întregul lui devine mălăieţ. Anulează meditaţia nonverbală care trebuie să urmeze după contemplarea scenei. În plus, intervine persuasiv cu cea mai plată şi mai banală urmare, suprimînd întregul evantai al dezvoltărilor emoţionale, unele de-a dreptul paradoxale, care ar putea să apară dacă a doua parte a poemului ar găsi o altă imagine care, la ciocnirea cu prima, ar putea să scapere, asemenea amnarului lovit de cremene, scînteia altui sens. Şi el, nemărturisit verbal.

*

        Poemul de mai sus mi-a dat o idee. Între 2008-2010 a funcţionat cu succes şi eficienţă site-ul Un haiku pe zi. În fiecare zi, timp de 48 de săptămîni, am propus un haiku bun din care lipsea un vers, cerînd doritorilor să-l completeze cu un vers făcut de ei. Timp de o săptămînă puteau face un comentariu în care afişau propunerile lor.

         De data asta aş vrea să reiau această iniţiativă puţin modificată. Voi alege, o dată pe săptămînă, duminica după afişarea rezultatelor, un poem propus la concursul Romanian Haiku din care voi elimina un vers, cel mai slab, propunînd doritorilor să găsească soluţii pentru a-l îmbunătăţi. Propunerile de îmbunătăţire vor putea fi făcute pînă duminica următoare, luni urmînd să fie discutate.

Niciun comentariu: