Primul vers sună aşa:
banda de muşte
şi tăcutul păianjen –
pîndind împreună
Dan Doman (http://tinyurl.com/5vvnu5)
Singura ploaia (Puiu)
O panza rupta (Puiu)
Doar asteptarea (Puiu)
în pod: un motan (anisoara)
Luna plina (Henriette Berge)
Motanul negru (Henriette Berge)
Nişte funigei (Doina B)
Gâza victimă (Doina B)
Musca din pânză (Doina B)
suflet pustiit (disa)
noua victimă (ion untaru)
un orologiu (Flavia)
Ideea e simplă şi tehnica exprimării ei uzuală în haiku. Omisiunea devine mai elocventă decît spusa. Nu se spune ca sau ca şi, dar prin asocierea implicită şi prin amînarea după cezură a dezlegării ei se creează o tensiune care se adaugă acelei ameninţări tăcute. Aşteptarea, pacea, singurătatea capătă un palpit. E în tot o răbdătoare încordare. Păianjenul, la concurenţă cu banda de muşte, pare să-şi piardă şi el statutul de vietate.
Au valorificat cu brio ideea de pîndă: O panza rupta (Puiu), în pod: un motan (anisoara), Motanul negru (Henriette Berge). Au trecut pe lîngă, confundînd-o cu monotonia: Singura ploaia (Puiu), Doar asteptarea (Puiu), Nişte funigei (Doina B), suflet pustiit (disa). Au văzut monstruoasa coaliţie dintre victimă şi călău: Gâza victimă (Doina B), Musca din pânză (Doina B), noua victimă (ion untaru).
Luna plina (Henriette Berge) este o asociere insolită care amplifică şi tensionează noaptea. Lumina palidă a lunii pare doar o pînză invizibilă gata să ne înhaţe visele. Un orologiu (Flavia) pare să ţeasă şi el o reţea imaterială din care nimeni nu scapă viu, dar îşi permite să se zbată o vreme cu iluzia că e însufleţit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu