vineri, 30 noiembrie 2012

Comentariu la săptămîna a XXI-a



Postaţi poemele voastre tot la:


Ildiko Juverdeanu

o râşniţă de zahăr
după Black Friday -
se-aşterne bruma

Black Friday delimitează foarte bine începutul sezonului alb: gata cu îmbulzeala, gata (deocamdată) cu chilipirurile, gata cu anotimpul mohorît care a culminat cu vinerea neagră, avem şi rîşniţă, s-aşternem bruma. Avem aluzii şi potrivire, avem şi opoziţii contrastante. Cred că pauza ar merge însă mai bine după primul vers. Şi atunci poemul ar avea şi o brumă de paradox. După vînzoleală, liniştea contemplării albului.
 

Maria Sasu

frunză fragilă -
în ace de brumă
dantelă complicată

Ar fi bine dacă poemul ar mai spune şi altceva decît ceea ce spune în planul concret, dacă ar avea şi un alt strat de semnificaţie. Aşa este doar o semnalare a unei stări de fapt fără palpit. Fragilă şi complicată sînt două calificări redundante.

brumă pe iarbă -
în apa cristalină
raţele sălbatice

Aceeaşi menţionare bine creionată a ceea ce se vede. Fără ca imaginile să tresalte mărturisind un tîlc, o taină.

Biologul

plini de chiciură -
basca cerşetorului
şi bruma de bani

Bine folosit bruma pentru a număra banii. Păcat că, se repetă prin chiciură. Oricum, există un contrast evident între bruma subţire a banilor şi chiciura abundentă care umple totul.

afară bruma -
conciul bunicii ascuns
după năframă

Nu înţeleg ce sens ascuns ar avea faptul că năframa îmbrobodeşte conciul. Altul decît cel firesc al femeii care poartă basma de cînd se mărită.


În vatră primul foc -
razele soarelui
risipesc bruma

O frumoasă opoziţie: frigul brumei instaurează noul anotimp în vatră, focul alungă frigul din casă, focul soarelui soarbe bruma. Bruma lucrează la un sens mai amplu al poemului.

Cafea fierbinte -
crizantema tremură
sub stratul de brumă

Şi aici un contrast între afară şi înăuntru, între fierbinţeală şi înfrigurare. Poate că savurînd cafeaua, aroma şi aburul ei, cel care o bea are şi el un tremur văzînd prin geam crizantema albită de brumă. 

Scuze pentru întîrziere.

marți, 27 noiembrie 2012

A douăzecişiuna săptămînă 26 noiembrie-2 decembrie



mustăţi albe şi
crizanteme chircite –
brumă peste tot

Formal, poemul pare în regulă: are silabele bine numărate, are imagini corect evocate, se încadrează prin toate elementele lui, exclusiv din natură, atmosferei de toamnă tîrzie. Bruma suverană domină totul şi-şi marchează teritoriul: albeşte mustăţile şi nimiceşte crizantemele. Sînt  suficiente toate acestea pentru a-l vedea ca un haiku autentic?

Nici vorbă. Într-un fel sînt prea multe şi redundante. Deşi poemul n-are verbe şi propoziţii pare doar un raţionament în care din două premise se trage o concluzie, din cele două efecte notate în primele două versuri rezultă atotputernicia brumei. Kigo-ul este repetat de trei ori.

Dar tocmai această aglomerare îl face înghesuit, nu mai există loc pentru acel zvîc, acea pulsaţie a poemului, care să-l scoată din platitudine, să-l ajute să decoleze, să vizeze şi alte sensuri decît cele evidente dar neclintite în semnificaţia lor brută. Niciunul din cuvinte nu face vreun apropo, vreo aluzie, nu sugerează altceva, n-are joc, n-are vibraţie. Nu simţi nicio încordare, nicio posibilitate de evadare din banalitatea imaginilor.

Bruma însăşi este strîmtorată în posibilităţile ei de a semnifica, rezumîndu-se doar la un fel de împovărare a lucrurilor. Nu se cochetează în niciun fel cu delicateţea şi efemeritatea ei, cu alte forme de condensare, precum brumarea unui pahar, sau cu bruma de pe fructe. Cu expresiile în care înseamnă mai nimica.

Vă propun, fără alte îngrădiri, să compuneţi poeme în care să folosiţi cuvîntul brumă fără să-i amputaţi însă capacitatea de sugestie.


luni, 26 noiembrie 2012

Un răspuns mai în detaliu



Lavana spunea...

Ma bucur, totusi, ca, in competitiile internationale, atunci cand poemul e superb, chiar daca cezura nu rupe nimic sau chiar dac este inlocuita de virgula, el, poemul, este apreciat ca atare, si urcat pe podium:

nehotărâtă
să devină linişte –
ultima cicadă

aşa tăcute
după şampanie –
paharele noastre

citind poezii,
vântul m-ajută să-ntorc
foaie după foaie

Cred că autorii nu s-au gîndit să renunţe la kireji, dovadă că l-au marcat cu cratimă sau, mai şovăielnic, cu virgulă. Poeme de rafinamentul celor citate e greu să scrii fără să fi ucenicit făcînd foarte multe exerciţii de tăiere, fragmentare, discontinuitate a imaginilor, ideilor, sensurilor. Cei doi autori, mai mult ca sigur, nu vor contesta faptul că există o cezură în poemele lor. Una însă mai delicată. Sau mai ambiguă. Să crezi că de la început poţi face aşa ceva implică un mare risc, acela de a nu ajunge niciodată s-o faci în mod autentic şi cu folos.

În primul poem, prima parte este, evident, nu atît o imagine cît un sens aproape aforistic. Partea a doua este doar o ilustrare a lui. De la început, prima sintagmă generalizează oarecum – nicio fiinţă nu renunţă prea uşor la viaţă. Nu se linişteşte. Continuitatea este sincopată: faptul că cicada cîntă tot mai rar şi mai stins este un acompaniament pentru un gînd de mult ştiut, dar abia acum surprins într-o realitate atît de concretă. Şi de vie!

În al doilea, se întîmplă la fel, deşi aici imaginea este cea care domină ceea ce se sugerează. Dar cuvîntul tăcute, care nu este o simplă metaforă, scoate paharele din postura lor de recipiente pentru şampanie şi le face simboluri ale vieţii efervescente pe care au conţinut-o. Deşi cuvîntul tăcute califică paharele, cezura ne obligă să urmărim aluzia lui la ceea ce rămîne după ce viaţa s-a dus. Aproape niciun cuvînt nu vorbeşte doar la propriu – tăcute, şampanie, pahare -, nici măcar după.

Virgula din cel de  al treilea poem mi se pare doar o cochetărie cu continuitatea sintactică a textului, pentru că este limpede că nu vîntul întoarce foile cărţii. Virgula este o pauză ruşinată care întrerupe citirea plată şi comută pe sensul alegoric. Şi acum pot exista două piste ale sensului alegoric: vîntul întoarce frunzele (foile) una după alta, fiecare cu poezia ei potenţială sau vîntul mă ajută să întorc paginile vieţii, să merg mai departe.

*

Cred că o vorbă a lui Blaga poate amenda această grabă de a considera exigenţele neavenite înainte să le interiorizezi. Spune cam aşa: creatorul profită de legi ca de propria sa libertate.


vineri, 23 noiembrie 2012

Comentariu la săptămîna a XX-a


Postați în continuare încercările voastre la linkul de mai jos:



i.juverdeanu

frunze pe alei -
el și ea la mansardă
numărând banii

Ca să fiu sincer, aici pare să existe o contradicție între localizarea cuplului și activitatea lui. Mansarda este mai curînd sediul tinerilor îndrăgostiți, prima lor locuință ieftină. De ce ar număra ei banii pe care nici nu-i au și nici n-au avut cînd să-i adune? Dacă e însă vorba de o glumă care face aluzie la posibilele ocupații pe vreme ploioasă, atunci cred că apropoul (mascat) trebuia făcut scriind ultimul vers altfel sau cu puncte de suspensie: numărând... banii.

biologul

frunze pe alei -
bastonul bătrânului
dirijând brazda

Să înțeleg că bătrînul în mers face, cu bastonul, brazdă prin frunze? Cam greu, pentru că frunzele se reașeză la loc în urma lui. Dirijează? Am mai auzit de îndreptat braza, dar de dirijat...

frunze pe alei -
un melc mutându-şi casa
pe sens interzis

Nici aici nu pot face o legătură satisfăcătoare între parc și sensul interzis și nici între casa melcului și interdicțiile rutiere.


Frunze pe alei -
din creangă-n creangă
două veverițe
Zbenguiala veverițelor pare să nu fie afectată nici de căderea frunzelor, nici de umorile noastre sezonale. Poate că au cămările pline și nu le pasă că vine iarna.

Un nor acoperă
razele soarelui -
frunze pe alei

Nu știu dacă un nor acoperă razele soarelui este o formulă legitimă. Norul acoperă soarele, iar razele lui răzbat de multe ori prin orice spațiu ivit la îndemînă. Altfel, poemul nu prea are zvîc.

iuliana apostol

frunze pe alei -
printre ramuri, de sub cruci
mai multe stele

Înțeleg că dispariția coroanelor, acum căzute, lasă loc, printre ramuri, stelelor, dar apariția stelelor de sub cruci mă depășește.



frunze pe alei -
ramuri tot mai golaşe
tremură spre cer

Nimic nou în partea a doua. Frunzele de pe alei sînt cu siguranţă cele care au lăsat ramurile goale. Golaşe şi tremură spre cer sînt apropouri prea metaforice, adaosuri sentimentaloide care, oricît ar face cu ochiul, nu realizează o imagine autentică pentru haiku. Una nedeclarativă adică.


Maria Sasu

frunze pe alei
în vârtejuri de vânt -
dor de ducă

Cred că mai propriu limbii ar fi învîrtejite de vînt. Vîrtejuri de vînt este un pleonasm. Poţi să spui, vorbind despre materia antrenată în vîrtej, vîrtejuri de apă şi deci de aer. Vîrtejul este vînt, una din manifestarile lui, vînt într-o anume ipostază.

Partea a doua preschimbă antrenarea în trombă a frunzelor din mişcare involuntară, printr-un fel de contaminare cu iureşul lor, în deziderat al observatorului.



frunze pe alei -
cu mâna tremurândă
ultima tușă

Primul poem în care cele două imagini sînt din două universuri diferite dar păstrează o simetrie de sens: toamna anului şi toamna vieţii, prăbuşirea coroanelor şi mîna tremurîndă, bănuiesc, a bătrînului. O a doua simetrie este cea picturală: tabloul coloristic al frunzelor căzute şi cel încheiat cu ultima tuşă. Emoţia este comunicată nu declarativ ci prin apropouri: tremurul mîinii, ultima tuşă.

frunze pe alei -
netezindu-ne calea
măturătorul

Dacă nu citim cu atenţie, putem scăpa sensul alegoric al poemului. În mod simplist, sigur că măturătorul face curăţenie pentru cei care îşi fac plimbarea în parc, uşurîndu-le înaintarea. Contextul însă şi cuvîntul netezind ne pot pune pe gînduri şi calea, tot mai netedă şi mai alunecoasă, devine, după modelul căderii şi măturării frunzelor, şi calea noastră spre moarte.

Grigore Vlad

frunze pe alei -
pătat cu ceai un
post-scriptum de-astă vară

Conform primei imagini, toamna este deja aici. Nu-i de mirare că, savurînd ceaiul sau doar tratînd cu el guturaiul, autorul recitește misive primite în vară. Să fie pata doar un sigiliu pe întîmplări deja expirate? Sau doar o dovadă că toamna nu-i ca vara.