Ultimul vers confirmă soarta melcului:
o, melcule,
suie muntele Fuji!
dar încet, încet ...
Issa (Henri Brunel - Zambete zen)
moatea-i aproape (Puiu)
ce mai pelerin (Puiu)
asa cum ti-e scris (Puiu)
aproape cascada (anisoara)
ca mine singur (ion untaru)
noaptea pe lună (ion untaru)
nu prea alene! (Doina B)
tu ai o casă! (Doina B)
Timpul e-n faţă (Doina B)
atinge cerul (Henriette Berge)
Poemul pare a lăuda strădania fără răgaz sau, mai bine zis, urmarea neabătută a căii. Acest încet, încet ... este de fapt totul: important este să urci mereu, drumul este şi ţintă, şi ajungere... iar calea trebuie urmată pe îndelete, fără precipitare şi pripeală. Este aici şi o doză de ironie, dar una tandră şi binevoitoare.
Îndemnul la urcuş a fost completat cu vorbe oraculare: asa cum ti-e scris (Puiu), indicaţii de tempou: nu prea alene! (Doina B) sau de moment propice: noaptea pe lună (ion untaru), încurajări: Timpul e-n faţă (Doina B) sau precizări ale ţintei: atinge cerul (Henriette Berge). Alte comentarii au fost însă de-a dreptul alarmante: moartea-i aproape (Puiu), aproape cascada (anisoara).
În fine, maliţios, Puiu a persiflat drumeţul: ce mai pelerin (Puiu), în timp ce Ion Untaru s-a identificat cu singurătatea lui vitează: ca mine singur (ion untaru).
Cu un pic de bunăvoinţă, găsesc că versul Doinei, tu ai o casă! (Doina B), poate spune – la figurat – că melcul este, în drumul pe care l-a ales şi pe care îl urmează, mereu acasă. Tocmai pentru că l-a ales.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu