Ultimul vers este:
Apele se-ncreţesc
sub reci rotiri de lună –
se-adapă caii
Rodica Dragomir (http://tinyurl.com/4g8axv)
adulmecând tăceri... (anisoara)
cercuri, cercuri (ion untaru)
Amandoi singuri (Puiu)
Ce pot sa le fac (Puiu)
Ce insomnie (Puiu)
la panda buha (Henriette Berge)
Infrigurare (Puiu)
Meritul versului final este că însufleţeşte deodată peisajul ce părea devitalizat şi sterp. Încreţirea apelor are acum o explicaţie mai puţin aşteptată - răsuflarea aburită a cailor. Se stabileşte astfel o comunicare subtilă între lună, ape şi nobila statură a cailor.
Anişoara păstrează tonul peisajului însingurat numai bun pentru reverie: adulmecând tăceri... (anisoara), peisaj pe care Puiu ţine să îl populeze cu două fiinţe nostalgice: Amandoi singuri (Puiu), dar asta pentru puţin timp, pînă ce pică în mania ironiei: Ce pot sa le fac (Puiu).
Tot Puiu, fără somn: Ce insomnie (Puiu), cochetează cu abstractizarea: Infrigurare (Puiu), căci înfrigurarea este surprinsă mai abil sugestiv de versul Henriettei: la panda buha (Henriette Berge). Untaru doar repetă obsesiv în cercuri, cercuri (ion untaru) încreţirea apei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu