Versul original 8.7 doar de umbră

Poemul în întregime este:

zăvorul rupt

şi poarta casei închisă-i

doar de umbră

Ioan Marinescu (Anotimpurile cetăţii)

privire spre sine (anisoara)

de troiene (Monica Trif)

sat bătrân (ion untaru)
gard rupt, mucegai (ion untaru)

Poemul creionează deteriorarea şi paragina. Casa pare abandorată, nimeni nu o mai îngrijeşte. Zăvorul rupt şi poarta închisă intră-n paradox. Poarta e închisă la figurat, pentru că nicio fiinţă densă şi vîrtoasă nu mai trece prin ea. Singurul locatar care mai calcă pragul casei este şi el inconsistent ca umbra. Poate nişte puncte de suspensie după versul doi i-ar fi prins bine pentru că există totuşi o întrerupere în continuitatea ideii şi-un oarecare suspans.

Anişoara a interpretat poarta închisă (spre-n afară) ca o invitaţie la introspecţie: privire spre sine (anisoara). Monica a închipuit un zăvor mai drastic: de troiene (Monica Trif). Ion Untaru a accentuat atmosfera de părăsire şi degradare: sat bătrân (ion untaru), gard rupt, mucegai (ion untaru). Rupt a doua oară nu sună însă bine.

Versul original 8.6 rutul melcilor

Poemul complet este:

azi imposibil

de săpat în livadă -

rutul melcilor

Şerban Codrin (http://tinyurl.com/6nqtfa)

Ploaie de toamna (Puiu)
Zac singur in pat (Puiu)
Bem ceai pe prispa (Puiu)

cade grindina (Henriette Berge)
e sarbatoare (Henriette Berge)
improspătând sufletul... (anisoara)

flori se cern din ram (Doru Emanuel)

Completările au găsit un motiv sau o scuză pentru evitarea lucrului, vremea rea: Ploaie de toamna (Puiu), cade grindina (Henriette Berge), boala sau lingoarea: Zac singur in pat (Puiu), vreun praznic sau doar dispoziţia delăsătoare: e sarbatoare (Henriette Berge), Bem ceai pe prispa (Puiu), predispoziţia spre contemplare: flori se cern din ram (Doru Emanuel). Numai Anişoara a nimerit o sintagmă greu de acceptat (gramatical) în context: improspătând sufletul... (anisoara).

Intenţia autorului a fost mai abilă şi mai în ton cu atitudinea de empatie faţă de micile fiinţe. Nu indolenţa sau motivele prozaice ne împiedică să lucrăm, ci răbufnirea erotică a melcilor, mirarea şi reţinerea în faţa acestei neaşteptate întîmplări. E într-adevăr o sărbătoare intinerantă, neconsemnată-n calendar, doar dacă nu există cumva şi unul al haiku-ului, puţin ironic, dar totdeauna tandru. Dacă faptul este real sau doar închipuit, o să ne spună sigur Doina.

Versul original 8.5 într-o rază de lună

Ultimul vers este:

urmărit,

licuriciul se ascunde

într-o rază de lună

Oshima Ryoiu (Zambete Zen de Henri Brunel)

luna nicaieri (Puiu)
sting felinarul (Puiu)
ce-o mai fi facut (Puiu)
dupa o stea (Henriette Berge)

s-a stins incă o stea. (anisoara)
sub ochiul lunii (Doru Emanuel)
în întuneric (ion untaru)

Poemul este clădit pe un paradox – licuriciul, fiinţă luminoasă, nu se poate ascunde decît în ată lumină complice. Întunericul în care se ascund celelalte fiinţe este tocmai cel care-l revelează. Alegerea de a se ascunde într-o rază firavă de lună este însă pe măsura fiinţei sale delicate.

Opţiunea lui Ion Untaru: în întuneric (ion untaru) este deci greşită. Henriette supralicitează şi, dîndu-i puteri fabuloaase, plasează licuriciul în basm, dupa o stea (Henriette Berge). Puiu se joacă de-a v-aţi ascunsea cu licuriciul, regăsindu-l în întuneric: sting felinarul (Puiu) şi suspectîndu-l de ce-o mai fi facut (Puiu), crede că ar fi furat luna: luna nicaieri (Puiu).

Complice licuriciului, anişoara este profund afectată de jocul lui amăgitor: s-a stins incă o stea. (anisoara)

Versul original 8.4 bat în clopotul mare

Iată şi versul lipsă aşa cum l-a gîndit autorul:

neauzite

bat în clopotul mare

razele lunii

Ioan Marinescu (Anotimpurile cetăţii)

prin fereastra deschisa (Puiu)
ne striga din fantana (Puiu)
printre florile de camp (Puiu)
rugăciuni izvorâte din lumină- (anisoara)
pe tigla casei joaca (Henriette Berge)
în şipotul fântânii, (ion untaru)

printre crengile ninse (Monica Trif)

Frumuseţea poemului constă în faptul că reuşeşte să contrapună cele văzute cu cele (ne)auzite, cele de sus cu cele de jos, fragilul şi imaterialul razelor cu masivitatea metalică a clopotului. În plus există un paradox în cele spuse: razele lunii bat în clopotul mare. Deşi e vorba de sensul figurat în care bate şi soarele, cel propriu ne încordează auzul pentru a resimţi modul surdinizat în care razele lovesc clopotul în ritmul unei slujbe nocturne pentru iniţiaţi.

Performanţa versului original nu este atinsă de comentarii, ele bat în altă parte şi rămîn în registrul vizual al penetrărilor sau al răsfrîngerilor: prin fereastra deschisa (Puiu), printre florile de camp (Puiu), în şipotul fântânii, (ion untaru), printre crengile ninse (Monica Trif), precizînd doar mediul care le reflectă sau pe care-l pătrund razele. Într-un fel, explică doar de ce razele sînt neauzite: ele nu bat, se strecoară şi sînt absorbite de cele pe care le luminează.

Pentru Henriette totuşi, pe tigla casei joaca (Henriette Berge) raze mai gălăgioase. Şi Puiu încearcă o întoarcere de ecou a razelor care ne striga din fantana (Puiu), în timp ce Anişoara transfigurează razele într-un registru al smereniei: rugăciuni izvorâte din lumină- (anisoara).

Versul original 8.3 nu mă lăudaţi!

Primul vers la locul lui:

nu mă lăudaţi!

nu-mi place să ştiu prea multe

despre mine

Ioan Marinescu (Anotimpurile cetăţii)

in oglinda: (anisoara)

sparg oglinda: (ion untaru)

îmi ard ard jurnalul (ion untaru)
ignor zodiacul (ion untaru)
privesc stelele dar (ion untaru)

Poemul este un senryu, varianta ironică a haiku-ului. Îl recunoaştem după apetenţa sa pentru firea umană cu metehnele ei, neglijînd lumea din afara omului. Mimînd discursul modestiei, autorul trădează, aparent fără să vrea, faptul că îşi (re)cunoaşte cu asupra de măsură (doar) toate virtuţile. Lăudărosul nu poate să nu-şi asume şi virtutea modestiei.

Comentatorii n-au simţit pista (auto)ironică şi au luat lucrurile (mult mai) în serios. Anişoara dezavuează ceea ce poate afla in oglinda: (anisoara), iar Ion Untaru e de-a dreptul violent: sparg oglinda: (ion untaru), îmi ard ard jurnalul (ion untaru), ignor zodiacul (ion untaru).

Pe de altă parte, privesc stelele dar (ion untaru) dezvăluie o altă atitudine, o răzvrătire faţă de sinele meschin şi năzuinţă către o natură umană mai vastă care se recunoaşte mai curînd în marele univers.

Versul original 8.2 dar încet, încet ...

Ultimul vers confirmă soarta melcului:

o, melcule,

suie muntele Fuji!

dar încet, încet ...

Issa (Henri Brunel - Zambete zen)

moatea-i aproape (Puiu)
ce mai pelerin (Puiu)
asa cum ti-e scris (Puiu)
aproape cascada (anisoara)

ca mine singur (ion untaru)
noaptea pe lună (ion untaru)

nu prea alene! (Doina B)
tu ai o casă! (Doina B)
Timpul e-n faţă (Doina B)

atinge cerul (Henriette Berge)

Poemul pare a lăuda strădania fără răgaz sau, mai bine zis, urmarea neabătută a căii. Acest încet, încet ... este de fapt totul: important este să urci mereu, drumul este şi ţintă, şi ajungere... iar calea trebuie urmată pe îndelete, fără precipitare şi pripeală. Este aici şi o doză de ironie, dar una tandră şi binevoitoare.

Îndemnul la urcuş a fost completat cu vorbe oraculare: asa cum ti-e scris (Puiu), indicaţii de tempou: nu prea alene! (Doina B) sau de moment propice: noaptea pe lună (ion untaru), încurajări: Timpul e-n faţă (Doina B) sau precizări ale ţintei: atinge cerul (Henriette Berge). Alte comentarii au fost însă de-a dreptul alarmante: moartea-i aproape (Puiu), aproape cascada (anisoara).

În fine, maliţios, Puiu a persiflat drumeţul: ce mai pelerin (Puiu), în timp ce Ion Untaru s-a identificat cu singurătatea lui vitează: ca mine singur (ion untaru).

Cu un pic de bunăvoinţă, găsesc că versul Doinei, tu ai o casă! (Doina B), poate spune – la figurat – că melcul este, în drumul pe care l-a ales şi pe care îl urmează, mereu acasă. Tocmai pentru că l-a ales.

Versul original 8.1 măselei de minte

Ultimul vers, previzibil doar pe jumătate:

primul mugure -
îmi amintesc durerea
măselei de minte

Eduard Ţară

The 61th Basho Festival Haiku Contest, Japan, 2007,

Selected Haiku

raman pe stanca. (disa)

primului născut. (Doina B)
primei decepţii. (Doina B)
primei măsele (Doina B)
pierderii tale (Puiu)
de anul trecut (Puiu)
si-ncerc s-o ascund (Puiu)
din ochii mamei (Anonim)
copacului frant (Anonim)
toamnei trecute (Anonim)

copacului desfrunzit (anisoara)

îngheţului (ion untaru)
iubirii pierdute (ion untaru)
ultimei măsele (Doru Emanuel)

primului dinte (Henriette Berge)

Destul de previzibil haiku-ul acesta as zice, nu prea pune "probleme" – notează Henriette. Sigur, asocierea mugurelui cu durerea a dat soluţii previzibile mai slabe recurgînd la abstractizare: primei decepţii. (Doina B), pierderii tale (Puiu), iubirii pierdute (ion untaru) sau de-a dreptul redundante, prin asocierea amintirii cu trecutul: de anul trecut (Puiu), toamnei trecute (Anonim).

Cîteva comentarii au ţinut să umfle pieptul, punînd în evidenţă tăria autorului în faţa durerii: raman pe stanca. (disa), si-ncerc s-o ascund (Puiu).

Altele şi-au amintit durerea doar prin delegaţie, empatic: copacului frant (Anonim), copacului desfrunzit (anisoara), îngheţului (ion untaru), din ochii mamei (Anonim).

Cele mai reuşite au asociat «durerea» primului mugure cu a primului născut. (Doina B), primei măsele (Doina B), ultimei măsele (Doru Emanuel), primului dinte (Henriette Berge). A contat mult şi sugestia unei erupţii de nou şi de vitalitate, dar poate şi asocierea albului mugur floral cu smalţul dentar.

Totuşi previzibilitatea n-a mers pînă la inspirata soluţie originală – durerea măselei de minte. De data asta, măseaua cu pricina, ultima, apărută, la vîrste tîrzii, trimite concomitent la sensul propriu şi la cel figurat. La dureroasă învăţătură de minte. Dincolo de faptul că orice început (care se vrea fecund) este resimţit ca o durere a (re)naşterii.