Versul original 43.3 lapoviţă

Primul vers al poemului este:

lapoviţă

ruginită într-un cui

cheia de la poartă

Dan Doman (inedit)

(Manuela D.) gardul prabusit

(Anonim) Casa bunicilor -

(Karla) broasca stricata-

(Anonim) perestroika ro

(Anonim) casa parasita

(Ioana Dinescu) resturi de ziduri -
(Doina) scoasă din ţâţâni-
(Doina) numai usciorul...
(Doina) scârţâit in vânt....

(Anonim) A.Paunescu -
(Monica Trif) calator hoinar-

Ideea versului original, care este şi un kigo de toamnă, este claustrarea locuitorilor din casa cu pricina. Vremea vitregă nu-i îndeamnă nici pe ei să iasă, nici pe cei apropiaţi să-i viziteze. Lapoviţa are un pandant în rugină, ambele semne ale deteriorării de afară. Întorcîndu-ne către interior, nu e exclus să ne închipuim că, vremea rea şi cheia ruginită păzesc izolarea unui cuplu care se bucură, fără să fie tulburat de nimeni şi nimic, de deliciile dragostei, ţinînd astfel cumpăna vremii potrivnice.

Cîteva completări au mizat pe locul aflat în paragină, pentru care cheia ruginită este doar o emblemă: (Manuela D.) gardul prabusit, (Anonim) casa parasita, (Anonim) Casa bunicilor -, (Ioana Dinescu) resturi de ziduri –, (Doina) scârţâit in vânt....

Alte cîteva au motivat doar neîntrebuinţarea cheii prin stricăciuni minore: (Karla) broasca stricata -, (Doina) scoasă din ţâţâni – (nu leagă bine, presupune o poartă de care încă n-a fost vorba, dacă nu cumva vorbeşte despre starea autoarei), (Doina) numai usciorul... sau din motive de psihologie locală: (Anonim) perestroika.ro.

În fine, (Anonim) A.Paunescu – face un apropo la rugina aşezată peste veşnicul pahiderm al vastelor poeme agitatorice care se uită acum ca un viţel la poarta vraişte a stadionului, în timp ce (Monica Trif) calator hoinar – e o aluzie la posibilul adăpost ce-l oferă chiar şi o căsuţă nelocuită de mult.

Versul original 32.3 ţipătul bufniţei

Ultimul vers al poemului este:

Pădure bătrînă –

încremenit în aer

ţipătul bufniţei

Dan Doman (Stîlpi de felinar)

(aserb) un şoim derutat

(elena) iz de putregai

(Anonim) croncănit de corb
(Anonim) un şoim cu prada
(Anonim) ţipăt de buhă
(Anonim) urletul fiarei
(Anonim) un smeu rătăcit

(Ioana Dinescu) iz de rasina
(Ioana Dinescu) pui de curcubeu
(Ioana Dinescu) duhul locului

(Luca) Yeti buimacit
(Luca) ecoul linistii

(Anonim) botul cerbului.

(Karla) varful muntelui
(Karla) gerul iernii
(Karla) tipat de bucium

Două strofe din poemul Cîntecul bradului al lui Lucian Blaga pot servi ca o introducere în atmosfera pădurii bătrîne:

“Subt Ursa Mare, surpat de bureţi,
neatins de om, neajuns de ereţi,
bătrîn, bătrîn în imperiu meu
bradul bărbos străjuieşte mereu.

Lichene şi buhe şi viespi îl cuprind.
Păianjenii sfinţi prin cetini se-ntind.
La un veac, tot la un veac, din înalt
mi-l loveste în creştet fulgerul alb.”

Locuri neumblate de om în care vegetaţia a împîslit totul şi unde lumina pătrunde cu greu. Linişte de început de lume în care orice zgomot, mereu neaşteptat, este însoţit de o tresărire ca în faţa primejdiei. Ţipătul bufniţei, şi aşa rău prevestitor, pare să se întindă, multiplicîndu-şi ecoul, peste întreaga pădure ca o iscălitură sonoră care pecetluieşte stilul inconfundabil al tabloului. Şi, chiar atunci cînd pădurea l-a absorbit complet, el mai ţiuie încă în tăcerea înfricoşată a urechii noastre.

Remarcabil ales contrastul dintre nemişcarea pădurii şi ţipătul fluid al bufniţei care confirmă parcă puterea misterioasă şi magică a codrului de a anihila orice dizidenţă.

(Ioana Dinescu) duhul locului pare să se fi impus şi în spiritul completărilor. O parte au ales întru încremenire tot simboluri sonore: (doina) croncănit de corb, (doina) ţipăt de buhă, (doina) urletul fiarei, (Luca) ecoul linistii, (Karla) tipat de bucium. Pentru o altă parte, au devenit efigii ale nemişcării vietăţile surprinse şi ele de duhul pădurii: (aserb) un şoim derutat, (doina) un şoim cu prada, (Anonim) botul cerbului.

Şi miresmele, de obicei doar purtate de adieri şi de vînt, au căpătat un aer statuar: (elena) iz de putregai, (Ioana Dinescu) iz de rasina, (Karla) gerul iernii. Şi, de ce nu, fiinţele de basm sau de legendă: (doina) un smeu rătăcit, (Ioana Dinescu) pui de curcubeu, (Luca) Yeti buimacit.

Singurul care doar descrie încă un contur în peisaj e: (Karla) varful muntelui – oricum de cremene prin definţie.

Versul original 27.3 nori grăbiţi

Primul vers al poemului este:

nori grăbiţi –

alene păianjenul

ţese peste cascadă

Dan Doman (Stîlpi de felinar)

(Ioana Dinescu) Ape pripindu-se-n hau -
(Ioana Dinescu) Suspendat in vazduh -
(Ioana Dinescu) Pendul al destinului -
(Anonim) Puntea suspinelor

(Karla) Stropi agitati -

(Sorin Toma BOC) tablou prafuit -
(The Ironman) O adiere

(Doina) vântul inteţit -
(Doina) fără zăbavă....
(Doina) rafală de vânt....

Un poem ţesut din contraste. Îndeletnicirea păianjenului se petrece pe îndelete, alene, imperturbabil. Dedesubt şi deasupra, totul este însă doar frenetică nestatornicie. Faţă de lentoarea ţesătorului, chiar şi mişcarea domoală a norilor pare precipitare sadea. Paingul ţese, peste vuietul de cascadă al timpului, peste furia molcomă a versatilităţii norilor, păienjenişul ce se aşterne ca o uitare peste tot ce se mişcă. Poate că pînza lui nu-i decît vălul Mayei aşternut peste inconsistenţa a tot ce este şi se manifestă cu atîta patos.

E un poem în care nu mă pot hotărî la un singur centru de focalizare a sensului. Sînt tentat să spun că (pînă şi) nori(i) grăbiţi amorsează accelerarea atît de necesară pentru ce va urma, dar fără acel alene n-ar mai exista surpriza cascadei. Şi totuşi peste, cu sensul de depăşire suverană a zorului şi zelului universalei isterii/istorii, pare să dea replica acelui alene plin de o desăvîrşită şi nepăsătoare demnitate.

Repetiţii fără rost în completările: (Ioana Dinescu) Ape pripindu-se-n hau -, (Ioana Dinescu) Suspendat in vazduh -, (Karla) Stropi agitati -, (Doina) fără zăbavă.... Incoerenţe în: (Ioana Dinescu) Pendul al destinului -, (Sorin Toma BOC) tablou prafuit -.

Păstrînd ideea mişcării în contrast cu lentoarea: (The Ironman) O adiere, (Doina) vântul inteţit -, (Doina) rafală de vânt...

În ciuda metaforei, (Anonim) Puntea suspinelor găseşte o altă pistă sensului exploatînd altă valenţă a pînzei de păianjen – fragilitatea. Nu ştim dacă să ne mirăm de travaliul paingului (care poate că e chiar destinul nostru) sau să căinăm pe cei ce trebuie să traverseze totuşi cascada timpului pe o punte atît de firavă.

Versul original 27.2 sclipiri de lună

Ultimul vers completează astfel poemul:

Stingînd veioza –

pe cartea lipită cu scotch

sclipiri de lună

Dan Doman (Stîlpi de felinar)

(aserb) pun restul de măr

(Eugen) mana mea rece

(doina b) nici o sclipire
(doina b) cad fluturi nocturni

(Anonim) adoarme visul.

(Ioana Dinescu) mai moare inc-o zi
(Ioana Dinescu) pandesc vise rele
(Ioana Dinescu) se-aprinde luna

(The Ironman) lumina lunii

(Karla) bezna noptii
(Karla) adoarme ziua
(Karla) pun ochelarii

Poemul se situează într-o zonă a vieţii intime care s-a cam pierdut azi. Cine mai citeşte noaptea sau înainte să adoarmă? Şi cine mai are grijă să lipească o carte cu scotch? O carte lipită cu scotch e una preţioasă, citită şi răscitită. Poate e o carte veche sau, oricum, una de căpătîi. Evident, e vorba de un împătimit al lecturii. Şi, iată, pasiunea îl răsplăteşte regeşte – cartea e una miraculoasă care comunică direct cu astrele (aproape sigur legătura cu scotch e una magică). Toată noaptea cartea îşi va reface energiile direct de la lună.

Completările sînt adorabile. Prima prin sinceritatea unui gest ireverenţios (dar atît de uzual): (aserb) pun restul de măr. A doua, (Eugen) mana mea rece, mi-aduce aminte de mîna care îngheţa pe carte în camera neîncălzită. Ultima: (Karla) pun ochelarii, de-un prozaism aproape fermecător.

Cîteva cad în negura lipsei de inspiraţie şi nu mai constată decît tenebrele locurilor comune: (Karla) bezna noptii, (doina b) nici o sclipire, (Ioana Dinescu) mai moare inc-o zi, (Karla) adoarme ziua.

Doar două completări sesizează şi ele reflexul lunii pe sclipiciul scotch-ului: (Ioana Dinescu) se-aprinde luna, (The Ironman) lumina lunii. În schimb, Doina imaginează un joc secund: consecutiv licăririi scotch-ului, seduşi - de lumina lunii sau de a textului? - (doina b) cad fluturi nocturni.

(Anonim) adoarme visul realizează un joc de cuvinte de excepţie situînd visul veritabil în carte şi nu în onirismul dezarticulat al somnului cu vise în care se ascund numai coşmaruri: (Ioana Dinescu) pandesc vise rele.

Versul original 27.1 fîntîna-arteziană

Iată şi întregul poem:

Vînt de toamnă –

fîntîna-arteziană

alungă trecătorii

Dan Doman (Stîlpi de felinar)

(Ioana Dinescu) in parc copacii negri
(Ioana Dinescu) cerul devorat de nori
(Ioana Dinescu) un claxon lung printre balti

(Eugen) Privirea ta absenta

(Eugen) cantecul unui clavir

(Eugen) crengile trosning in gol

(Eugen) intunecarea serii

(Anonim) picaturi reci de ploaie

(doina b) valuri mari pe faleză
(doina b) mirosul câinelui mort
(doina b) pe dig, rafale de stropi
(doina b) praful de pe bulevard...de pe uliţă

(Anonim) croncanitul ciorilor
(The Ironman) stropii de ploaie

(Karla) lacrimile norilor
(Karla) norii spaland strazile

O observaţie care schimbă perspectiva aşteptărilor. Vîntul de toamnă pare un fenomen normal şi neutru pînă ce, dintr-o dată, devine simptomatic pentru evoluţia lucrurilor: stropii fîntînii arteziene nu mai atrag prin jocul lor seducător, prin irizările de curcubeu şi prin răcoarea căutată de-a lungul întregii veri, simţind un frison în preajma ei, trecătorii o ocolesc şi îşi ridică gulerul. Este un refuz, o închidere vinovată şi o frustrare voluntară.

În cea mai mare parte a completărilor nu există această schimbare de semn a originalului, vîntul de toamnă este dublat doar de fenomene previzbile, asociate firesc dar şi banal cu el: (Ioana Dinescu) in parc copacii negri, (Ioana Dinescu) cerul devorat de nori, (Ioana Dinescu) un claxon lung printre balti, (Eugen) crengile trosning in gol, (Eugen) intunecarea serii (un pleonasm în plus), (Anonim) picaturi reci de ploaie, (doina b) valuri mari pe faleză, (doina b) pe dig, rafale de stropi, (doina b) praful de pe bulevard...de pe uliţă, (Anonim) croncanitul ciorilor, (The Ironman) stropii de ploaie, (Karla) lacrimile norilor, (Karla) norii spaland strazile (asta nici ca metaforă nu merge).

Cu accente bacoviene: (Eugen) Privirea ta absenta, (Eugen) cantecul unui clavir care şi ele asezonează vîntul doar cu lirismul desuet al toamnei. (doina b) mirosul câinelui mort nici măcar nu leagă.

Versul original 7.7 banda de muşte

Primul vers sună aşa:

banda de muşte

şi tăcutul păianjen –

pîndind împreună

Dan Doman (http://tinyurl.com/5vvnu5)

Singura ploaia (Puiu)
O panza rupta (Puiu)
Doar asteptarea (Puiu)
în pod: un motan (anisoara)
Luna plina (Henriette Berge)
Motanul negru (Henriette Berge)

Nişte funigei (Doina B)
Gâza victimă (Doina B)
Musca din pânză (Doina B)

suflet pustiit (disa)

noua victimă (ion untaru)

un orologiu (Flavia)

Ideea e simplă şi tehnica exprimării ei uzuală în haiku. Omisiunea devine mai elocventă decît spusa. Nu se spune ca sau ca şi, dar prin asocierea implicită şi prin amînarea după cezură a dezlegării ei se creează o tensiune care se adaugă acelei ameninţări tăcute. Aşteptarea, pacea, singurătatea capătă un palpit. E în tot o răbdătoare încordare. Păianjenul, la concurenţă cu banda de muşte, pare să-şi piardă şi el statutul de vietate.

Au valorificat cu brio ideea de pîndă: O panza rupta (Puiu), în pod: un motan (anisoara), Motanul negru (Henriette Berge). Au trecut pe lîngă, confundînd-o cu monotonia: Singura ploaia (Puiu), Doar asteptarea (Puiu), Nişte funigei (Doina B), suflet pustiit (disa). Au văzut monstruoasa coaliţie dintre victimă şi călău: Gâza victimă (Doina B), Musca din pânză (Doina B), noua victimă (ion untaru).

Luna plina (Henriette Berge) este o asociere insolită care amplifică şi tensionează noaptea. Lumina palidă a lunii pare doar o pînză invizibilă gata să ne înhaţe visele. Un orologiu (Flavia) pare să ţeasă şi el o reţea imaterială din care nimeni nu scapă viu, dar îşi permite să se zbată o vreme cu iluzia că e însufleţit.

Versul original 7.6 prin poarta putrezită

Versul lipsă la locul lui:

fosta ecluză –

prin poarta putrezită

trece un şarpe

Dan Doman (http://tinyurl.com/5vvnu5)

prin vadul din amonte (Puiu)
pe langa o broscuta (Puiu)
printre ruinele ei (Puiu)

prin ruginite porţi(anisoara)

prin spărtura din poartă (Doina B)
nici o poartă;liniştit (Doina B)
prin vadul fără apă (Doina B)
năpădită de iarbă (ion untaru)

Poemul este din cele care celebrează patina lucrurilor părăsite, abandonate, degradate. Locurile din care activitatea febrilă a omului a dispărut şi unde se reinstalează firesc ritmurile naturii. Şarpele, care nu se arată atît de uşor cînd omul forfoteşte prin preajmă, trece acum tacticos prin poarta putrezită care şi-a pierdut şi semnificaţia, şi consistenţa materială. Nu ştim dacă trece maiestuos prin poarta deschisă sau se strecoară doar printr-o bortă ivită în putregai.

Fosta ecluză se pare că a ghidat bine completările spre contemplarea locului reîntors în natură, reîntoarcere resimţită ca un gol, ca o lipsă a vechiului sens: printre ruinele ei (Puiu), prin ruginite porţi (anisoara), prin spărtura din poartă (Doina B), nici o poartă; liniştit (Doina B), prin vadul fără apă (Doina B).

Două comentarii sînt mai neutre, ratînd reculegerea în faţa celor ce pier: prin vadul din amonte (Puiu), pe langa o broscuta (Puiu). În schimb, Ion Untaru, schimbînd kireji după versul doi, găseşte o completare de zile mari: năpădită de iarbă. De data asta, şarpele trece ca la el acasă, aproape sfidînd.

Versul original 7.5 răsare prima stea

Iată şi versul lipsă:

muntele vuind –

din vîrtejul ciorilor

răsare prima stea

Dan Doman (http://tinyurl.com/5vvnu5)

culmea cu pete (Doina B)
se sfarmă piscul (Doina B)
un ciob din lună (Doina B)
se-aduna norii (Henriette Berge)
scapa un flutur (Puiu)
apar nelinisti (Puiu)
nu-nteleg nimic (Puiu)

ochii sperietoarei... (anisoara)

puii speriaţi (ion untaru)

Poemul cuplează două registre – vizual şi auditiv. Ciorile se-nvîrt uneori aparent bezmetic şi extrem de zgomotos. Momentul este al înserării tîrzii cînd vacarmul şi mişcarea turbionară a stolului, cu o cutie de rezonanţă amplă şi adîncă, pare să fie semnalul unei naşteri nebănuite – răsare prima stea. Este ceva măiestrie în felul în care turbulenţa gîlcevitoare şi pămînteană a ciorilor este făcută aproape responsabilă de zămislirea unui îndepărtat şi mărunt astru. Şi se pare că asta impune şi ciorilor să treacă la revizuirea decibelilor.

Cîteva comentarii adaugă tabloului detalii locale: culmea cu pete (Doina B), se sfarmă piscul (Doina B). Altele închipuie scenarii ameninţătoare: se-aduna norii (Henriette Berge), apar nelinisti (Puiu), puii speriaţi (ion untaru), ochii sperietoarei... (anisoara) sau perplexe: nu-nteleg nimic (Puiu). Unul singur dă seama de o întîmplare norocoasă: scapa un flutur (Puiu).

Numai Doina pică pe ideea autorului: un ciob din lună (Doina B).

Versul original 7.4 cu etichetă de firmă

Versul din mijloc este:

Rîu mîlos –

cu etichetă de firmă

zdreanţa pluteşte la vale

Dan Doman (http://tinyurl.com/6gdqfh)

scrisoare smulsă de vînt: (anisoara)
între două ceruri, (ion untaru)

urmele sterse,doar o (Henriette Berge)
Haina n-are preţ,tot ca (Doina B)
şi smokingul tot ca (Doina B)
cerşetorul privind cum (Doina B)
darul sperietorii (Puiu)

ce mai conteaza ca o (Puiu)
pe sub umbra norilor (Puiu)
singurătatea ca o (Doru Emanuel)
oglindit, cerul ca o (Doru Emanuel)
realitatea ca o (Doru Emanuel)

Haiducesc sau nu, aveţi, dacă urmaţi linkul, şi două versiuni, în franceză şi engleză, care vă pot edifica asupra jafului de silabe al răzvrătiţilor din lumea mare. Cît priveşte cuvîntul „dificil” mie nu mi se pare un eufemism, ci doar un sinonim, mai curînd elogios, al lui „delicat”, fiind vorba de o dificultate creată prin rafinament, fineţe, graţie.

Poemul este mai degrabă un senryu, o ironie declanşată de o imagine reală care, pentru cel atent, este deja o pildă. Ca şi pe autor, imaginea surprinsă ne pune pe gînduri chiar dacă autorul nu spune nimic explicit. Totul este doar simbolic şi, cu un minimum de perspicacitate, simţim că rîul mîlos este timpul curgător, soarta celor efemere care, încă plutind, se reîntorc în pămînt. Nu mai rămîne decît să vedem că, zădărnicia zădărniciei cu numele ei cel mai recent, eticheta de firmă nu salvează nimic de la destinul comun al perisabilităţii. E de apreciat simplitatea cu care e comunicată, alegoric, învăţătura. Imaginea este ea în sine plină de tîlc.

Ca de obicei, Doina mai întîi divulgă, explicitează, ceea ce trebuia să rămînă încifrat: Haina n-are preţ, tot ca (Doina B), şi smokingul tot ca (Doina B), ca, mai apoi, schimbînd unghiul de vedere, să reaşeze şi preţul: cerşetorul privind cum (Doina B).

Puiu nu a nimerit un antagonism şi joacă doar pe cartea zdrenţei: darul sperietorii (Puiu), ce mai conteaza ca o (Puiu), pe sub umbra norilor (Puiu).

Doru, privind curgerea apei (şi poate şi imaginea sa clătinată-n oglindă), are un moment de reverie: singurătatea ca o (Doru Emanuel), pe care-l transferă repede şi celorlalte oglindiri: oglindit, cerul ca o (Doru Emanuel), realitatea ca o (Doru Emanuel).

Henriettei, rîul mîlos îi evoca o tragedie, iar zdreanţa doar o ultimă relicvă a ceea ce a fost: urmele sterse,doar o (Henriette Berge). Anisoara, cu scrisoare smulsă de vînt, continuă inspirat în modul ei mai liric de interpretare.

Ion Untaru schimbă total registrul ironic şi reuşeşte o interpretare personală deosebit de puternică: între două ceruri (ion untaru) pluteşte acum o zdreanţă cu care se poate identifica oricine.