luni, 20 aprilie 2009

Versul original 23.1 o fată oarbă


Poemul întreg este:


Plouă liniştit –

pe buza prăpastiei

o fată oarbă


Manuela Miga (Stîlpi de felinar)


(Mihnea Simandan) floarea rasare

(Anonim) curge ecoul.

(Mariko san) mieii rătăciţi

(aserb) în zare, luna

(Karla) un orb bajbaie

(doina b) sta curcubeul.
(doina b) margini de abis


Este genul de haiku în care prim-planul, oricît de verosimil, pare doar un desen pe o cortină în spatele căreia se petrece adevărata dramă. Ploaia monotonă, linştitoare (şi ea o cortină), ascunde un anume tumult sufletesc pe care nici fata (oarbă – orbită de propriu sentiment) nu-l conştientizează. Şi tocmai această linişte, această certitudine afectivă o situează, oarbă (şi poate fericită), pe buza prăpastiei.


În situaţia ameninţătoare descrisă, completările au plasat fiinţe fragede şi fragile: (Mihnea Simandan) floarea rasare, (Mariko san) mieii rătăciţi sau entităţi de sine stătătoare care nu se tem de abis: (aserb) în zare, luna, (doina b) sta curcubeul.

(doina b) margini de abis este, evident, un pleonasm; (Karla) un orb bajbaie – orbul tatonează, nu e impresionat de o prăpastie pe care n-o vede, exprimarea este inversată inutil, bîjbîie un orb era mai firesc; (Anonim) curge ecoul este impropriu sau metaforic, ecoul nu se produce, nu există fără un perete de reflexie.



Niciun comentariu: