Versul original 44.2 ţipătul bâtlanului

Versul lipsă este:

peste mlaştină

ţipătul bâtlanului –

stuful tresărind

Livia Ciupav (Antologia ROMANIAN KUKAI)

(Sorin) umbra lopatarului -
(Doina) plescăitul stârcilor
(Doina) ţipătul păsărilor...
(Doina) chemări de imperechere...

(Mariko-san) umbra gri a norilor-
(Mariko-san) glasul vânătorului-

(Anonim) roiul libelulelor-

(Karla) oracait de broasca -
(Karla) vantul in agonie -

(Ioana Dinescu) zumzetul tantarilor
(Ioana Dinescu) pocnetul pustilor
(Ioana Dinescu) luna cu cearcane
(Ioana Dinescu) vaetul starcilor

Risc să spun că stuful nu tresare la ţipătul bâtlanului, dar e atîta linişte pe baltă, încît surpriza şi tresărirea celui adîncit în contemplare se transferă stufului. Haiku-ul nu dă mură-n gură, concentrează şi fragmentează expresia tocmai pentru a-l face complice pe cititor. De ce ar spune: pînă şi stuful tresare? Preferă doar să facă cu ochiul.

Cine mai scoate balta din amorţire? Sunetele diverse ale păsărilor: (Doina) plescăitul stârcilor, (Doina) ţipătul păsărilor..., (Doina) chemări de imperechere..., (Ioana Dinescu) vaetul starcilor, ale altor făpturi: (Karla) oracait de broasca -, (Ioana Dinescu) zumzetul tantarilor sau ale omului: (Mariko-san) glasul vânătorului -, (Ioana Dinescu) pocnetul pustilor. (Karla) vantul in agonie – mai puţin probabil.

Dar şi mişcarea şi oglindirea ei în apă: (Anonim) roiul libelulelor -, (Mariko-san) umbra gri a norilor – şi o imagine uşor suprarealistă: (Ioana Dinescu) luna cu cearcane.

Cel mai bine realizat: (Sorin) umbra lopatarului – prin ambiguitatea omonimică dintre barcagiu şi pasărea care se cheamă şi cosar. Într-adevăr, o umbră neauzită este percepută ca o ameninţare mult mai mare pentru fiinţele bălţii şi pentru omul care, chiar fără să vrea, empatizează cu ele.