Versul original 32.3 ţipătul bufniţei

Ultimul vers al poemului este:

Pădure bătrînă –

încremenit în aer

ţipătul bufniţei

Dan Doman (Stîlpi de felinar)

(aserb) un şoim derutat

(elena) iz de putregai

(Anonim) croncănit de corb
(Anonim) un şoim cu prada
(Anonim) ţipăt de buhă
(Anonim) urletul fiarei
(Anonim) un smeu rătăcit

(Ioana Dinescu) iz de rasina
(Ioana Dinescu) pui de curcubeu
(Ioana Dinescu) duhul locului

(Luca) Yeti buimacit
(Luca) ecoul linistii

(Anonim) botul cerbului.

(Karla) varful muntelui
(Karla) gerul iernii
(Karla) tipat de bucium

Două strofe din poemul Cîntecul bradului al lui Lucian Blaga pot servi ca o introducere în atmosfera pădurii bătrîne:

“Subt Ursa Mare, surpat de bureţi,
neatins de om, neajuns de ereţi,
bătrîn, bătrîn în imperiu meu
bradul bărbos străjuieşte mereu.

Lichene şi buhe şi viespi îl cuprind.
Păianjenii sfinţi prin cetini se-ntind.
La un veac, tot la un veac, din înalt
mi-l loveste în creştet fulgerul alb.”

Locuri neumblate de om în care vegetaţia a împîslit totul şi unde lumina pătrunde cu greu. Linişte de început de lume în care orice zgomot, mereu neaşteptat, este însoţit de o tresărire ca în faţa primejdiei. Ţipătul bufniţei, şi aşa rău prevestitor, pare să se întindă, multiplicîndu-şi ecoul, peste întreaga pădure ca o iscălitură sonoră care pecetluieşte stilul inconfundabil al tabloului. Şi, chiar atunci cînd pădurea l-a absorbit complet, el mai ţiuie încă în tăcerea înfricoşată a urechii noastre.

Remarcabil ales contrastul dintre nemişcarea pădurii şi ţipătul fluid al bufniţei care confirmă parcă puterea misterioasă şi magică a codrului de a anihila orice dizidenţă.

(Ioana Dinescu) duhul locului pare să se fi impus şi în spiritul completărilor. O parte au ales întru încremenire tot simboluri sonore: (doina) croncănit de corb, (doina) ţipăt de buhă, (doina) urletul fiarei, (Luca) ecoul linistii, (Karla) tipat de bucium. Pentru o altă parte, au devenit efigii ale nemişcării vietăţile surprinse şi ele de duhul pădurii: (aserb) un şoim derutat, (doina) un şoim cu prada, (Anonim) botul cerbului.

Şi miresmele, de obicei doar purtate de adieri şi de vînt, au căpătat un aer statuar: (elena) iz de putregai, (Ioana Dinescu) iz de rasina, (Karla) gerul iernii. Şi, de ce nu, fiinţele de basm sau de legendă: (doina) un smeu rătăcit, (Ioana Dinescu) pui de curcubeu, (Luca) Yeti buimacit.

Singurul care doar descrie încă un contur în peisaj e: (Karla) varful muntelui – oricum de cremene prin definţie.