Versul original 42.2 omului de zăpadă

Iată şi poemul în întregime:

soare de Anul Nou –

omului de zăpadă

i-a căzut faţa

Maria Adam (Antologia ROMANIAN KUKAI)

(Karla) omului de zapada
(Karla) unei colindatoare

(Ioana Dinescu) saniei cu zurgalai

(Anonim) uite alba!...nu-i alba

Poemul e construit pe un joc de cuvinte şi de situaţie. Soarele de Anul Nou, oarecum surprinzător în ianuarie, provoacă un mic dezgheţ pe faţa omului de zăpadă şi, de ce nu, chiar desprinderea unei felii din chipul său. Constatarea seacă a faptului real se suprapune însă la perfecţie peste expresia figurată i-a căzut faţa, în care e însă vorba doar de căderea trăsăturilor tonice ale feţei, exprimînd uimirea. Nu doar omul este mirat de soarele apărut în plină iarnă ci şi omul de zăpadă blegit de căldura neaşteptată. (O remarcă interesantă asupra mimicii uimirii. Faţa noastră este obişnuită să exprime, de obicei cît mai convingător, o atitudine, chiar şi cei care-şi compun o mască a indiferenţei şi detaşării au trăsăturile bine şi grăitor adunate. În faţa lucrurilor cu totul ieşite din comun ne simţim însă brusc deconcertaţi, neajutoriaţi, stupefiaţi, incapabili să facem faţă evenimentului şi să-i arătăm o figură exersată anterior. Sîntem brusc sinceri - vulnerabili. Ne cade faţa cu care întîmpinam ofensiv lumea.)

(Karla) cade peste versul original: omului de zapada.

Dar faţa poate fi şi a (Karla) unei colindatoare (fără o motivare mai picantă), a (Ioana Dinescu) saniei cu zurgalai (accident neplăcut sau, cine ştie, acum de sărbători, doar amuzant) sau a unui gură-cască, pretendent la păcăleală: (Anonim) uite alba!... nu-i alba (poate cochetînd şi cu zăpada care-şi schimbă culoarea topindu-se).