Versul original 14.6 între fulger şi tunet

Versul lipsă este:

Aprigă ploaie –

între fulger şi tunet

ultimul sărut

Vasile Moldovan (Luna în ţăndări)

dăruind pământului (karla)
puhoi de apă spală (karla)
sub umbrelă,în fugă... (karla)
umbrela ruptă,fuga... (karla)
curcubeul îşi cere (karla)
cine să-mi şteargă din suflet (karla)
Ne-om limita oare la (Puiu)
Ne dam in fata usii (Puiu)
Cat timp mai avem pentru (Puiu)
In statia de metrou (Puiu)
alerg uitând (Mirela_flb)
în trenul gata de plecare (Mirela_flb)
Pe strada pustie (Mirela_flb)
Să fie acesta (Mirela_flb)
Nu am umbrelă şi uit de (Mirela_flb)
Înainte se plecare (Mirela_flb)
stinge văpaia din ochi şi (anisoara)
tunetul întrerupe (Doina B)
fulgerul luminează.. (Doina B)
umbrela smulsă la.... (Doina B)
nu-i sărat ca la mare (Doina B)
nici un potop nu şterge... (Doina B)

Se pare că e vorba de o despărţire, nu ştim dacă temporară sau definitivă. Ploaia cea aprigă sună mai mult a urgie decît a rodnicie. Timpul sărutului e drastic limitat: între fantastica iluminare şi bubuitul ca o prăbuşire de catapetesme. Nu însă şi intensitatea sa. E un sărut convulsiv şi disperat contaminat de spasmele cereşti: înfricoşat, imens, înspăimîntător. Ca o implozie simultană cu explozia celestă.

Intervalul dintre fulger şi tunet nu a fost sesizat şi preluat de niciun comentator. Ploaia a devenit doar un substitut la sărutului: dăruind pământului (karla), un agent al uitării: puhoi de apă spală (karla), alerg uitând (Mirela_flb). Cînd nu a fost doar declanşatorul brusc al unui comportament de protecţie: sub umbrelă,în fugă... (karla), umbrela ruptă,fuga... (karla), Nu am umbrelă şi uit de (Mirela_flb).

Centrate pe sărut, alte comentarii s-au lansat în interogaţii şovăielnice sau prudent-retorice: Ne-om limita oare la (Puiu), Cat timp mai avem pentru (Puiu), Să fie acesta (Mirela_flb), cînd nu au notat, mai degrabă cu platitudine, doar anume circumstanţe (loc, mod) ale ultimului sărut: Ne dam in fata usii (Puiu), In statia de metrou (Puiu), în trenul gata de plecare (Mirela_flb), Pe strada pustie (Mirela_flb), Înainte se plecare (Mirela_flb), stinge văpaia din ochi şi (anisoara), tunetul întrerupe (Doina B), fulgerul luminează.. (Doina B), nu-i sărat ca la mare (Doina B), umbrela smulsă la.... (Doina B).

Karla vede ultimul sărut ca un fel de confirmare a încetării urgiei: curcubeul îşi cere (karla) şi afirmă că acesta este invulnerabil: cine să-mi şteargă din suflet (karla). Iar Doina este şi mai vehementă: nici un potop nu şterge... (Doina B).

Asta-mi aduce aminte două versuri cunoscute:

“Port pe gură cruda aromă-a gurii
tale. Ploi de stele curgînd n-o spală.”

Cine ştie ale cui sînt s-o spună aici.