Bănuiesc că e vorba de plasarea statuii poetului într-un loc unde, după părerea autorului, mai potrivită ar fi aceea a lui Enescu. Soluţia ar fi mutarea lui Eminescu în faţa Operei şi aducerea lui Enescu la Ateneu. Asta în măsura în care statuia nu va fi căftănită, la propunerea anonimului ca ministru al culturii.
Părerile au fost împărţite, locul a părut unora cum nu se poate mai potrivit: (Doina) ce se cuvine, (Doina) de mult destinat... , (Doina) de mare cinste...
Plasarea a fost privită ca nepotrivită de alţii şi au fost propuse următoarele substituţii mai îndreptăţite cu persoane: (Karla) lui George Enescu, (Ioana Dinescu) unui Enescu, (Ioana Dinescu) paznicului, dar şi cu... alte entităţi simbolic-statuare: (Ioana Dinescu) batranului tei, (anisoara)... pianului.
(Doina) actorii plecaţi
(Doina) doar fluerături...
(Doina) microfon defect...
Cînd e vorba de aplauze, este greu să discerni cui sînt ele adresate. De obicei, publicul aplaudă actorii care ies la rampă şi se pleacă cu mîna la inimă în sens de recunoştinţă. Uneori e invitat pe scenă şi regizorul şi, de ce nu, şi autorul dacă-i vreo premieră. Dar dacă piesa se joacă multă vreme, actorii rămîn beneficiarii aplauzelor spre necazul maşiniştilor, electricienilor şi cabinierelor. (Într-o mică povestire a lui Zoşcenko, electricianul, supărat că două fîţe invitate de el n-au fost lăsate să intre gratuit la spectacol, a stins toate luminile. Şi a motivat apoi aşa: dacă tot se făleşte aşa tenorul şi apare mereu în mijlocul pozei, atunci c-o mînă să cînte şi cu alta s-aprindă luminile!)
Autorul pare să ne transmită frustrarea autorului rămas în umbra actorilor. Ăsta-i spectacolul, nu toţi ies la rampă. Totuşi, în plan secund, putem înţelege că publicul care asistă sau chiar joacă în teatrul verii aplaudă aiurea, uitînd de Dramaturgul Anonim al Înscenării Supreme în care au fost distribuiţi doar pentru roluri efemere.
(Ioana Dinescu), cu nu sperie ploaia, a ştiut să exploateze situaţia teatrului în aer liber, vulnerabil la intemperii.
Celelalte completări au pierdut legătura sintactică din sintagma a doua şi, implicit, şi coerenţa: (Karla) repetitie, (Doina) actorii plecaţi, (Doina) doar fluerături..., (Doina) microfon defect... Mai clar: nu pot fi înţelese ca o continuare cu sens a lui nimic printre aplauze.
(Anonim) cioroi la micul dejun
(Doina) ne-ncetat vântul duce
(Doina) în cădere,rostogol
(Doina) cu mătura grămezi de...
Cei care exersează de mai multă vreme aici s-au obişnuit să respecte măcar pauza dintre cele două părţi ale poemului, înţelegînd că ea are două semnificaţii: prima - separarea celor două imagini/idei/înţelesuri diferite, a doua – obligaţia de a avea două sintagme coerente sintactic care, în mod normal, nu sînt legate sintactic între ele (într-o unitate sintactică integrantă). Legătura semantică urmînd să fie concepută de autor şi descifrată, prin colaborare, de cititor. Prima sarcină ţine de capacitatea de a se exprima logic şi închegat a celui care completează versul lipsă. A doua ţine de subtilitatea sa în a găsi o soluţie care să solicite cititorul, să-l surprindă, să-l pună în faţa unei situaţii neaşteptate, poate misterioase.
Este evident că toţi cei care au completat au înţeles binecontextul, situaţia, scena la care erau prezenţi. Cele mai multe completări au reuşit coerenţa sintactică, dar au continuat completînd cu detalii care sufocă ideea castanelor căzute: (Karla) doar covor de frunze si, (Ioana Dinescu) cotofene, ciori, zarva si,(Anonim) cioroi la micul dejun, (Doina) ne-ncetat vântul duce, (Doina) în cădere, rostogol, (Doina) cu mătura grămezi de...
Cu(Manuela D.) stricand ordinea toamnei este comentat faptul esenţial din acest poem, neglijat sau escamotat de ceilalţi: castanele sînt totuşi sub nuc. Poate nu e cel mai bun mod de a exprima ce s-a întîmplat, căci toamna, prin căderea frunzelor, a fructelor şi desigur a castanelor, toate gonite de vînt, creează doar harababură şi zăpăceală, dar arată că a prins resortul intim al poemului. Doar (Mariko-san) vântul buclucaş a pus, deşi exagerează modul delicat de a o face (sau poate tocmai din această cauză), ne pune în faţa surprizei pe care a urmărit-o şi originalul, dîndu-i şi soluţia.
Nu-nţeleg de ce numai, versul original, se fixa doar pe uimirea celui abia trezit din somn în faţa tabloului neverosimil şi nota tocmai uluirea lui. Surprindea tocmai paradoxul unei situaţii. Fără dorinţa sau capacitatea de a o şi explica. Sau, cine ştie, cu bucuria de a savura neînţelesul.
(Karla) bun venit,brumar!
(Karla) calorifer cald
(Karla) prima ninsoare
Completările sînt leneşe, merg pe drumul bătut al continuărilor la care te aştepţi. Prea fireşti fiind, ele frizează banalitatea: (Anonim) a invins frigul, (Manuela D.) vantul fara rost, (Karla) bun venit, brumar!, (Karla) calorifer cald, (Karla) prima ninsoare. În felul ăsta rămîn la suprafaţa lucrurilor şi nu resimt vibraţia subterană a realităţii.
Originalul se foloseşte de sensul figurat al căderii (fiasco, insucces, chix, aplicat de obicei unei piese de teatru, spectacol, dar şi unui guvern, oraş sau stat cucerit) şi constată cu ironie: niciun vinovat. Castanele pică fără nicio pricină. Degeaba.
(Mariko san) concert de percuţie la
(Doru Emanuel) liniştea-ntreruptă de
(Ioana Dinescu) freamatul spicelor la
(Karla) soare si sudoare la
(Karla) pe toaca nadufului
(Karla) amutesc cosasii la
Pe măsură ce ziua se rotunjeşte şi soarele urcă spre amiaza locului, ce gîzele umplu cîmpul de zumzet şi ciocîrliile săgetează cerul cu trilurile lor, bătutul coasei devine tot mai insistent, mai des repetat, mai dizarmonic în concertul unanim al vieţii.
În ţesătura plină de armonii a însufleţirii de toate zilele, tot mai îndesat, se bat firele ţipătoare ale morţii.
Cînd n-au asemuit bătutul coasei cu un (Mariko san) concert de percuţie la, completările l-au văzut ca pe un ison al tic-tacului: (Anonim) ornicul are ecou sau ca pe un comutator al tăcerii: (Doru Emanuel) liniştea-ntreruptă de, (Karla) amutesc cosasii la.
Alte completări au notat năduşeala efortului: (Karla) soare si sudoare la şi, în consecinţă poate, ca o rimă la zăduf, o oarecare ciudă: (Karla) pe toaca nadufului.
O singură completare a luat în seamă şi reacţia lanului: (Ioana Dinescu) freamatul spicelor la.
(Karla) o mireasma dulce
(Karla) cu dintii scrasniti
(Karla) numai printre maracini
(Mariko san) sorbită de armindeni
(Ioana Dinescu) singur langa tintirim
Amărăciunea pendulează între gustul fierii şi al pelinului. Accentele suferinţei revendicative şi înrăite puse pe jale, chin şi necaz au cel mai adesea efectul hepatic al autoînveninării. Suferinţa poate fi însă înţeleasă şi ca o încercare şi cooptată ca o componentă firească şi decisivă a evoluţiei noastre sufleteşti. În acest ultim caz, ea devine mult mai apropiată de gustul dezirabil al pelinului care face pe de-o parte ca viaţa să nu ne fie fadă, iar pe de alta să ne simţim solidari cu lucrurile şi fiinţele acestei lumi care şi ele sînt încercate de dureri asemenea nouă.
Două dintre completări sînt înclinate spre prima accepţie a amărăciunii şi resimt culesul pelinului ca pe o penitenţă nemeritată: (Karla) cu dintii scrasniti, (Karla) numai printre maracini. Nici (Anonim) pe campia uscata şi(Ioana Dinescu) singur langa tintirim nu sînt departe de prima atitudine asociind culesului doar ariditatea sau sufeinţă morţii.
(Mariko san) sorbită de armindeni mediază între amărăciune şi pelin, simţind gustul amărui chiar şi în mlădiţele verzi, iar (Karla) converteşte de-a dreptul gustul care, se ştie, are componente odorate majore: o mireasma dulce.
Reîntorşi la original, putem observa că primele două versuri nu fac decît să confirme această firească înclinare a amărăciunii spre compasiune. Mila şi compasiunea îndulcesc în cele din urmă şi amarul nostru. Iar viaţa, care poate fi asemănată cu recoltarea voluntară a pelinului, nu ne mai pare fără rost. La cules de pelin capătă astfel un accent tonic, însufleţitor.
(Karla) Campul lui Marte -
(Doru Emanuel) vacanţa mare
(Mariko san) Ţiganca în extaz -
Nu ştim dacă autorul se referă la un anume tablou de Renoir, dar caractersistica programatică a picturii impresioniste de a surprinde impresiile fugitive şi în acelaşi timp revelatoare produse de o scenă sau de un obiect convine de minune şi haiku-ului. La fel ca şi preferinţa pentru natură, peisaj, atmosferă.
Cît priveşte tentaţia de a fura florile dintr-un tablou, ea aminteşte de ideea lui Blaga cum că frumuseţea îndeamnă la un jaf imposibil:
De ce sînt însă macii cele mai ispititoare dintre florile cîmpului? Sînt multe trăsături simbolice prin care macii se impun sensibilităţii noastre, dar una dintre cele mai surprinzătoare este cea revelată într-un vers al lui Dinescu:grîu păzit de maci. În mod paradoxal, pîinea noastră cea de toate zilele este vegheată (cu o competenţă mai delicată decît orice altă protecţie) de lujerul fraged, de petala somnolentă fluturată-n adieri de vis, de capsula plină de ispite opiacee a macului. Este acea pază care fereşte pîinea să devină ceea ce ne otrăveşte şi ne înfulecă viaţa.
Şi completările au mers pe ideea delicateţei şi a somnolenţei macului: (Anonim) Vise diafane, (Ioana Dinescu) Zana Somnului -, dar parcă punînd totul pe o singură trăsătură prea clar distinsă şi restrictivă a florii. (Karla) Campul lui Marte – trimite prea direct în fundătura unei cîmpii însîngerate. (Doru Emanuel) vacanţa mare comunică doar o mare disponibilitate pentru genul de hoţie propus în continuare şi savurat deja de (Mariko san) Ţiganca în extaz –. (Ioana Dinescu) Apus in oglinda – complică lucrurile prin oglindire fără să dea vibraţie imaginii.
(folosiţi linkurile din text, e o oportunitate care trebuie valorizată)
(Ioana Dinescu) negre perlele
(Ioana Dinescu) doar una-i cu viermi
(Mariko san) ieri, azi ceai din cozi
(Glumetul) haikaiul
Gesturile inocente care ne răsar din cînd în cînd impetuos în amintire sînt ca un fel de embleme din care se revarsă o lume, un climat, o atmosferă. Nu e nevoie de nimic altceva decît de această imagine necăutată. O lume, pentru că schimbările accelerate din ultima vreme împing acea copilărie nu doar în trecutul nostru ireversibil, ci şi într-o vreme care mai mult ca sigur nu va mai fi repetată de alte generaţii. Şi, în ultimă instanţă, în poveste, în legendă: a fost odată... Un poem care, în spiritul haiku-ului, notează reţinut, discret, fără vreo zbuciumată gesticulaţie lirică, o nostalgie copleşitoare.
Cîteva completări circumstanţiază infructuos ceea ce spunea primul vers: (Karla) coapte si rosii, (Ioana Dinescu) doar una-i cu viermi, (Ioana Dinescu) negre perlele (poate ochii copilei?), sau, dacă n-o spunea în mod expres, se deducea firesc şi lesne din puţinul esenţializat.
Într-un ton minor şi sfătos, nostalgia este surprinsă în: (Karla) cresc copilele. Mai acidulat şi mai resemnat în: (Mariko san) ieri, azi ceai din cozi. Transfigurînd şi notînd suplimentar şi o epocă apusă a poemului nipon pus la ureche ca un talisman: (Glumetul) haikaiul.
Cea mai bună completare, la concurenţă cu originalul, în manieră senryu: (Anonim) Top Eden Fashion.
Înfipţi într-un pai este o sintagmă emblematică, un blazon al copilăriei, o siglă, un logo, s-ar spune astăzi, pentru un brand vetust şi nostalgic. Imaginea nu evocă doar copilăria fără griji care se bucură de lucruri altfel insignifiante, ci şi modul cel mai simplu, improvizat ad-hoc, deşi vechi de cînd lumea, de a recolta şi de a transporta roadele cele mai delicate ale pădurii. Roade a căror bogăţie nu constă în abundenţă ci în aromă, savoare şi farmec.
Versurile care urmează precizează, aparent redundant, ce se găseşte pe pai, aparent, pentru că numărul, dincolo de cantitatea de-a dreptul frugală a fragilor, trimite către ideea de pereche. Acolo, pe acel pai, cu prospeţime de fragi, stau de atunci şi cei doi copii care au gustat fructele paradisului. Şi paiul îi susţine încă miraculos.
Singurul comentariu nu putea să rateze fragii: (Anonim) fragii-n inghetata gustul, dar congelarea îi artificializează, iar gustul e prea general pentru a resimţi calitatea esenţială, originară a paradisului.
(doina b) singurătate,
(doina b) amărăciune,
(doina b) semne de toamnă,
(Monica Trif) ciocanitoare-
(elena) Arsita mare -
(Doru Emanuel) foc de tabără
(Ioana Dinescu) nici azi n-a venit -
(Ioana Dinescu) concert pentru pian -
(Ioana Dinescu) cariul timpului -
(Karla) Amurgul vietii -
(Karla) vantul de toamna
(Anonim) Tom si Jerry -
O variantă haiku a plumburiului bacovian. Apăsarea toamnei întinde corzile sufletului dincolo de rezistenţa lor. Pustiul de afară are un pandant în tensiunea morbidă a simţirii. Golul anotimpului se converteşte în preaplinul interior care rupe baierele fiinţei. De remarcat acest tandem contrastant, invers proporţional, între golire şi obrinteală, fleşcăială şi încordare, dezolare şi înfrigurare. Şi, de asemenea, faptul că autorul evită să folosească cuvintele strună sau coardă, mai potrivite chitarei, preferîndu-l pe fibră, mai apropiat de formaţiunile organice, de ţesuturile vitale greu încercate.
Pe linia originalului: (doina b) semne de toamnă, (Karla) vantul de toamna, dar fără a marca pustiul, golul.
Accentuînd continuitatea direct proporţională şi nu dezechilibrul dintre interior şi exterior: (Anonim) Ars de patima, (doina b) singurătate, (doina b) amărăciune, (Ioana Dinescu) nici azi n-a venit - (ultimele trei pierd şi elementul exterior), (elena) Arsita mare -, (Doru Emanuel) foc de tabără, (Ioana Dinescu) cariul timpului -, (Karla) Amurgul vietii – ultimele două marcînd doar consecinţele fireşti ale deteriorării şi ramolismentului, un fel de infarct al fiinţelor şubrezite.
(Ioana Dinescu) concert pentru pian - unde dai şi unde crapă, sînt solicitate corzile pianului şi plesnesc (poate de invidie) ale chitarei. (Ana Bezem) Noapte senină – sînt şi fibre care plesnesc din senin sau, cine ştie, prin simpatie: (Monica Trif) ciocanitoare- (asta în cazul în care ciocănitoarei un i-a căşunat pe lemnul muzical al chitarei).
Cu o viziune personalizat-animată care nu iartă nimic în iureşul confruntării: (Anonim) Tom si Jerry -.
(doina b) oglindită in mare,
(doina b) potecă peste mare,
(doina b) desparte norii pufoşi,
(Andreea) Mereu nesfarsita
(Ana Bezem) doar muzica astrelor
(Anonim) molcom curg stelele pe
(Monica Trif) se-ndeparteaza
(Ioana Dinescu) întind degetul să-l moi în
(Ioana Dinescu) se scutură teii sub
(Ioana Dinescu) aud pașii cuiva pe
(Ioana Dinescu) sting lampa, rămâne doar
(Doru Emanuel) doar greierii tulbură
(Anonim) Becali cu oile pe
(Anonim) cacareze de oi pe
(Karla) doar pe cer Hera varsa
(Karla) cata agitatie in
(Karla) mi-ar place o plimbare pe
(Karla) se pierd in timp stelele din
(Karla) cine oare matura
(Karla) descult, stele ma-mpung pe
Poemul refuză să exalte facil dispoziţia unui privitor înclinat spre lirismul decorativ. El nu focalizează pe sclipirea tăcută şi stinsă a brumei, pe oglindirea sură a stelelor, ci măsoară distanţa dintre înalt şi teluric, surprinzînd vibraţia mută a nopţii. Pe un plan adînc, spiritual, el celebrează legătura misterioasă dintre stelele (eterne) şi bruma (efemeră), chipul, mai curînd fantastic, în care puzderia de stele (dîndu-se de trei ori peste cap ca în basme) se preschimbă (răstoarnă) în sumedenia de minuscule cristale de gheaţă.
O parte dintre completări, pornind tocmai de la trăirea manifestă a emoţiei - (elena) Privim stanjeniti -, a notat ornamental: (doina b) oglindită in mare, (doina b) potecă peste mare, (doina b) desparte norii pufoşi, (Ana Bezem) doar muzica astrelor (legarea sintactică de Calea Lactee suferă), (Ioana Dinescu) se scutură teii sub, (Karla) doar pe cer Hera varsa.
Altele au comentat ceea ce era subînţeles (şi aşa trebuie să şi rămînă): (Andreea) Mereu nesfarsita, (Anonim) molcom curg stelele pe (oare? nu-s fixe?), (Monica Trif) se-ndeparteaza (Big Bang?), (Karla) se pierd in timp stelele dinori s-au transpus în pietoni la promenadă pe Calea Lactee: (Ioana Dinescu) aud pașii cuiva pe, (Karla) cata agitatie in, (Karla) mi-ar place o plimbare pe, (Karla) cine oare matura, (Karla) descult, stele ma-mpung pe.
Şi ele personalizate, completările: (Ioana Dinescu) întind degetul să-l moi în, (Ioana Dinescu) sting lampa, rămâne doar sînt mai ingenuu contemplative.
Merituoasă: (Doru Emanuel) doar greierii tulbură care surprinde puterea magică, tulburătoare a cîntecului aproape nepămîntean al greierilor, oare nu stelelor le cîntă cu atîta osîrdie greierii?
O canonizare apoteotică pe ruta Pipera-Calea Lactee, via Strasbourg, realizează: (Anonim) Becali cu oile pe, menţionînd apoi şi urmele lăsate pentru o posibilă întoarcere: (Anonim) cacareze de oi pe.
Pentru a posta un comentariu aveţi următoarele opţiuni (bifă în cerculeţ):
- Google/Blogger - valabilă pentru cei care au cont Google şi sînt în acel moment logaţi(cu subopţiunea Folosiţi un cont diferit, pentru cei care au mai mult conturi) - OpenID- pentru cei care au bloguri pe alte platforme: LiveJournal, WordPress, TypePad, AIM - - pentru cei care n-au blog şi au sau nu o altă adresă URL (facultativ) - Anonim- pentru cei care n-au adresă URL (dar se pot semna în căsuţa mesajului)
La primele două opţiuni apare o semnătură electronică şi făcînd clic pe ea eşti trimis la blogul celui ce comentează. La următoarele două, nu (la prima puteţi vedea sus numele celui ce trimite comentariul, la a doua numai în conţinutul lui dacă catadicseşte să semneze).
Dacă aţi accesat site-ul pe adresa lui http://unhaikupezi.blogspot.com/, atunci butonul pentru comentarii este de forma: 4 COMENTARII, dacă accesaţi un permalink , linkul unui singur articol, atunci, sub text apar listate toate comentariile făcute deja şi, jos de tot, aveţi un buton: Trimiteţi un comentariu.
