Versul original 44.3 de-un porumbel ca să văd

Poemul întreg este:

mi-am legat ceasul

de-un porumbel ca să văd

cum zboară timpul

Ioan Marinescu-Puiu (Antologia ROMANIAN KUKAI)

(Sorin) de un cuc - acum vad
(Doina) de o aripă să văd
(Doina) de al lui Puiu(Marinescu) să văd...
(Doina) de o "paraşută"-vai..(de amuzament !!!)

(Mariko-san) de viaţa-mi ca să vezi

(Ioana Dinescu) de-o sageata ca sa vad
(Ioana Dinescu) de-un zefir ca sa vad
(Ioana Dinescu) de vorbe ca sa vad

(Karla) hehe!...ieri copil, azi om

Modul acesta de a vorbi este un truc empatic. Un fel de a vorbi care arată disponibilitatea experimentală a autorului. Marin Sorescu îl folosea cu mult succes. Aici, expresia comună şi dezolată care constată doar şi se lamentează că vremea nu stă pe loc este deturnată. Timpul poate evolua şi într-un zbor capricios şi zig-zagat dar plin de bucuria de nestăvilit a volutelor. Nu se mai duce pur şi simplu fără rost, ci, exersînd arta adevărată a zborului, se preschimbă şi se îmbogăţeşte miraculos. Ultimul vers poate fi deci o comprimare printr-o omisiune complicitară a sintagmei: cum zboară, realmente, timpul.

Originalul, alegînd porumbelul, sfida expresia pe care o muta din matca ei. Cu un joc de cuvinte ingenios, (Sorin) de un cuc - acum vad, scoate timpul din mecanismul ceasornicului (cu cuc) şi-i redă libertatea păsării. În uşor degrade: (Ioana Dinescu) de-un zefir ca sa vad, (Doina) de o aripă să văd, (Ioana Dinescu) de-o sageata ca sa vad, (Ioana Dinescu) de vorbe ca sa vad.

Glumeţ doar: (Doina) de al lui Puiu (Marinescu) să văd..., (Doina) de o "paraşută"-vai... (de amuzament !!!)

Cu intenţii de panseu: (Mariko-san) de viaţa-mi ca să vezi, (Karla) hehe!...ieri copil, azi om.

Versul original 39.7 o gaură nouă în

Cu versul din mijloc la locul lui, poemul este:

ploaie de toamnă –

o gaură nouă în

vechea umbrelă

Ioan Marinescu-Puiu (Antologia ROMANIAN KUKAI)

(Anonim) prietena fidela

(Ioana Dinescu) o provocare pentru
(Ioana Dinescu) la fel de triste: eu și
(Doina) incă o molie în
(Doina) parcă-i o stropitoare....
(Doina) aceiaşi melopee
(Doina) la braţ cu amintirea sub....
(Sorin) o noua gaura in
(Sorin) ma urmaresc norii prin

(Mariko san) renasc nostalgii sub

Trist, trist, dar vesel. Un senryu elegant care, printr-un joc de cuvinte, făcînd haz de necaz, acceptă cu voioşie situaţia ingrată. Viaţa e plină de surprize, ţine însă de noi să le vedem partea uimitoare, capabilă să o transfigurăm într-un poem.

(Sorin) o noua gaura in, (Doina) incă o molie în vechea umbrelă poate fi (Ioana Dinescu) o provocare pentru, o şansă pe care ţi-o acordă o (Anonim) prietena fidela chiar şi pentru a vedea cum (Sorin) ma urmaresc norii prin, a simţi cum (Mariko san) renasc nostalgii sub, a păşi (Doina) la braţ cu amintirea sub... şi a asculta (Doina) aceiaşi melopee.

Mai puţin recuperabile într-un registru umoristic: (Ioana Dinescu) la fel de triste: eu și, (Doina) parcă-i o stropitoare..., deşi...

Versul original 37.3 rîde la mine

Iată şi ultimul vers:

cu toţi sîmburii

felia de pepene

rîde la mine

Ioan Marinescu-Puiu (Antologia ROMANIAN KUKAI)

(lebada lesinata) este un domino complet

(Doru Emanuel) râde la/de mine

(Ioana Dinescu) imi zambeste cald
(Ioana Dinescu) "Rosu si Negru"

(glumetu) facand haz de necaz
(doina b) zâmbeşte dulce
(doina b) zâmbet optimist
(doina b) rodul in pântec...
(doina b) face cu ochiul...

(Anonim) zambet estetic

(Karla) cotcodaceste

(Mariko san) mă-mbie s-o gust

Cu un pic de transfigurare (uzuală la dovleacul transformat în felinar), felia de pepene îşi mărturiseşte vocaţia: bucuria celui care o savurează. Şi dacă nu ai purces să te ospătezi, ea te îmbie, rîzînd cu gura pînă la urechi, să nu întîrzii prea mult.

(Doru Emanuel) a văzut şi el, la fel ca versul original, veselia pe chipul feliei: râde la/de mine, pe care a remarcat-o şi (Ioana Dinescu) imi zambeste cald, (doina b) zâmbeşte dulce, (doina b) face cu ochiul...

Prea explicite sau abstractizînd: (doina b) zâmbet optimist, (Mariko san) mă-mbie s-o gust, (Anonim) zambet estetic.

Prea puţin motivate: (lebada lesinata) este un domino complet, (Ioana Dinescu) "Rosu si Negru", (glumetu) facand haz de necaz, (doina b) rodul in pântec..., (Karla) cotcodaceste.

Versul original 28.4 haine mai groase

Întregul poem este:

Brumele din zori –

sperietoarea-aşteaptă

haine mai groase

Ioan Marinescu-Puiu (Stîlpi de felinar)

(livia ciupav) cardul de cocori

(livia ciupav) macar un om

(delcrimar) recolta toamnei
(delcrimar) floarea soarelui...

(Sorin Toma BOC) concediul la schi

(Ana Bezem) să se usuce

(Karla) haina zapezii

(Anonim) raza soarelui

(Ioana Dinescu) renta viajera
(Ioana Dinescu) ultimii dusmani
(Ioana Dinescu) doliul ciorilor

(Anonim) o tuica fiarta
(Anonim) pomana porcului

(doina b) câteva raze
(doina b) incă, soarele....
(doina b) alte veşminte...

(Mariko san) un fes de lână

(Eugen) venirea iernii

Destinul sperietorii este perpetua aşteptare. Mută şi resemnată, pe orice vreme, ea stă neclintită în mijlocul cîmpului, dar de data asta privitorului i se face milă de îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă în prag de iarnă. Parcă ar trebui să i se aloce o subvenţie pentru ţinută de sezon.

Cîteva completări îngrijorate au sesizat că echipamentul de iarnă i-ar fi musai necesar sperietoarei: (doina b) alte veşminte..., (Mariko san) un fes de lână, altele s-au mulţumit cu ce i-ar putea oferi doar vremea puţin mai bună: (Ana Bezem) să se usuce, (Anonim) raza soarelui, (doina b) câteva raze, (doina b) incă, soarele...

Mai realiste şi mai resemnate, vreo cîteva au remarcat că n-ar mai fi nimic bun de aşteptat: (Ioana Dinescu) ultimii dusmani, (Ioana Dinescu) doliul ciorilor, că doar (Eugen) venirea iernii mai poate aduce (Karla) haina zapezii.

Unele însă au mers pe ideea binemeritatelor compensaţii de sezon: (delcrimar) recolta toamnei, (Sorin Toma BOC) concediul la schi, (Ioana Dinescu) renta viajera, (Anonim) o tuica fiarta, (Anonim) pomana porcului.

În fine, aşteptarea a fost împinsă către primăvară: (livia ciupav) cardul de cocori, către o ipotetică întîlnire erotică: (delcrimar) floarea soarelui... sau, cu ironie la adresa personajului pe care-l reprezintă laolaltă cu cei mai mulţi semeni umani, către un posibil miracol: (livia ciupav) macar un om.

Versul original 28.3 un ceainic uitat

Tot poemul sună aşa:

Ceaţa zorilor –

pe-un scaun de nuiele

un ceainic uitat

Ioan Marinescu-Puiu (Stîlpi de felinar)

(Anonim) frunze umede

(delcrimar) lacrimi spre pământ

(Anonim) catifelata

(Doina) ziarul de ieri
(Doina) vechea perină...
(Doina) împletind vise...
(livia ciupav) cateva frunze
(livia ciupav) paianjenul mort
(livia ciupav) uitat-o carte
(livia ciupav) doua randunici

(Karla) o scrumira

(Anonim) un găinaţ

(Sorin Toma BOC) melc nedumerit

(Ioana Dinescu) papusa uitata
(Ioana Dinescu) toamna asteapta
(Ioana Dinescu) doar bastonul lui
(Ioana Dinescu) surprins, un strigoi

(elena) oala cu terci

(Mariko san) ceaşcă uitată

În zori ies încet din ceaţă rămăşiţele zilei de ieri. După scaunul de nuiele, pare să fie vorba de curtea unei case sau poate de un chioşc în care ai casei şi-au petrecut orele serii. Aşa, însingurate, obiectele capătă altă personalitate şi compun o atmosferă de dimineaţă liniştită, ferită de zarva celor care încă dorm. Deşi între ele se poartă un dialog mut.

Completările au aşezat pe scaun obiecte de uz uman uitate, abandonate sau puse acolo cu vreun rost pasager: (Doina) ziarul de ieri, (Doina) vechea perină..., (livia ciupav) uitat-o carte, (Karla) o scrumieră, (Ioana Dinescu) papusa uitata, (Ioana Dinescu) doar bastonul lui, (elena) oala cu terci, (Mariko san) ceaşcă uitată, fiecare evocînd o persoană şi o preocupare. Oala cu terci poate fi, spre exemplu, a unei gospodine care s-a sculat cu noaptea-n cap pentru a pregăti mîncarea pentru puii de curcă...

Alte completări au populat scaunul cu ceea ce spontan aşează anotimpul: (Anonim) frunze umede, (livia ciupav) cateva frunze, cu cîteva vieţuitoare în trecere: (Anonim) catifelata (pisica), (livia ciupav) doua randunici, (Sorin Toma BOC) melc nedumerit, care şi-au găsit obştescul sfîrşit: (livia ciupav) paianjenul mort, sau şi-au lăsat numai amprenta: (Anonim) un găinaţ.

Personificînd, Ioana a oferit scaunul anotimpului ce va să vină: (Ioana Dinescu) toamna asteapta, iar Doina s-a văzut o clipă, de-acum sau de-atunci, (Doina) împletind vise...

Completarea cea mai evocativă este: (Ioana Dinescu) surprins, un strigoi, pe care, cu o silabă-n plus, aş vedea-o mai puţin strident aşa: suprinsă-o fantomă.

(delcrimar) lacrimi spre pământ – puţină incoerenţă între pe şi spre. Să fie vorba de rouă?

Versul original 14.3 acum pînă şi toaca

Iată şi poemul în întregime:

Cules de struguri –

acum pînă şi toaca

sună a doagă

Ioan Marinescu-Puiu (Luna în ţăndări)

Azi pana si capul imi (Ioan Marinescu-Puiu)
Si clopotele parca (Ioan Marinescu-Puiu)
Pana si cantecele (Ioan Marinescu-Puiu)

şi toamna peticită (karla)
butoiul este plin;nu (karla)

butoaiele din cramă (Doina B)
uliţa pân` la cramă (Doina B)
glasuri de culegători (Doina B)
şi toaca din cimitir (Doina B)
pregătiri şi in cramă;.. (Doina B)
până şi cântatul cocoşului (anisoara)

Poemul sună a… senryu. Umorul său dezinvolt şi aproape tandru resimte culesul strugurilor ca pe o îndeletnicire care a absorbit întreaga comunitate şi a contaminat pînă şi lucrurile. Lemnul, oricare-ar fi, este şi el uşor ameţit de mustul asprit. Aşa cum toaca rîvneşte să simtă că ocroteşte acidularea răbdătoare a vinului.

Cu simţul său acut pentru ironie, autorul extinde efectul molipsitor al culesului (şi evident al consumului de băuturi mustoase) la om şi toate cele pe care le comite: Azi pana si capul imi (Ioan Marinescu-Puiu), Si clopotele parca (Ioan Marinescu-Puiu), Pana si cantecele (Ioan Marinescu-Puiu). Îi ţine isonul şi Doina: uliţa pân` la cramă (Doina B), glasuri de culegători (Doina B), şi toaca din cimitir (Doina B), şi Anişoara: până şi cântatul cocoşului (anisoara).

Mai plate completările: butoiul este plin;nu (karla), butoaiele din cramă (Doina B), pregătiri şi in cramă;.. (Doina B) a căror informaţie este previzibilă şi banală. La fel şi toamna peticită (karla) care nu-şi justifică ţinuta.

Versul original 8.7 doar de umbră

Poemul în întregime este:

zăvorul rupt

şi poarta casei închisă-i

doar de umbră

Ioan Marinescu (Anotimpurile cetăţii)

privire spre sine (anisoara)

de troiene (Monica Trif)

sat bătrân (ion untaru)
gard rupt, mucegai (ion untaru)

Poemul creionează deteriorarea şi paragina. Casa pare abandorată, nimeni nu o mai îngrijeşte. Zăvorul rupt şi poarta închisă intră-n paradox. Poarta e închisă la figurat, pentru că nicio fiinţă densă şi vîrtoasă nu mai trece prin ea. Singurul locatar care mai calcă pragul casei este şi el inconsistent ca umbra. Poate nişte puncte de suspensie după versul doi i-ar fi prins bine pentru că există totuşi o întrerupere în continuitatea ideii şi-un oarecare suspans.

Anişoara a interpretat poarta închisă (spre-n afară) ca o invitaţie la introspecţie: privire spre sine (anisoara). Monica a închipuit un zăvor mai drastic: de troiene (Monica Trif). Ion Untaru a accentuat atmosfera de părăsire şi degradare: sat bătrân (ion untaru), gard rupt, mucegai (ion untaru). Rupt a doua oară nu sună însă bine.

Versul original 8.4 bat în clopotul mare

Iată şi versul lipsă aşa cum l-a gîndit autorul:

neauzite

bat în clopotul mare

razele lunii

Ioan Marinescu (Anotimpurile cetăţii)

prin fereastra deschisa (Puiu)
ne striga din fantana (Puiu)
printre florile de camp (Puiu)
rugăciuni izvorâte din lumină- (anisoara)
pe tigla casei joaca (Henriette Berge)
în şipotul fântânii, (ion untaru)

printre crengile ninse (Monica Trif)

Frumuseţea poemului constă în faptul că reuşeşte să contrapună cele văzute cu cele (ne)auzite, cele de sus cu cele de jos, fragilul şi imaterialul razelor cu masivitatea metalică a clopotului. În plus există un paradox în cele spuse: razele lunii bat în clopotul mare. Deşi e vorba de sensul figurat în care bate şi soarele, cel propriu ne încordează auzul pentru a resimţi modul surdinizat în care razele lovesc clopotul în ritmul unei slujbe nocturne pentru iniţiaţi.

Performanţa versului original nu este atinsă de comentarii, ele bat în altă parte şi rămîn în registrul vizual al penetrărilor sau al răsfrîngerilor: prin fereastra deschisa (Puiu), printre florile de camp (Puiu), în şipotul fântânii, (ion untaru), printre crengile ninse (Monica Trif), precizînd doar mediul care le reflectă sau pe care-l pătrund razele. Într-un fel, explică doar de ce razele sînt neauzite: ele nu bat, se strecoară şi sînt absorbite de cele pe care le luminează.

Pentru Henriette totuşi, pe tigla casei joaca (Henriette Berge) raze mai gălăgioase. Şi Puiu încearcă o întoarcere de ecou a razelor care ne striga din fantana (Puiu), în timp ce Anişoara transfigurează razele într-un registru al smereniei: rugăciuni izvorâte din lumină- (anisoara).

Versul original 8.3 nu mă lăudaţi!

Primul vers la locul lui:

nu mă lăudaţi!

nu-mi place să ştiu prea multe

despre mine

Ioan Marinescu (Anotimpurile cetăţii)

in oglinda: (anisoara)

sparg oglinda: (ion untaru)

îmi ard ard jurnalul (ion untaru)
ignor zodiacul (ion untaru)
privesc stelele dar (ion untaru)

Poemul este un senryu, varianta ironică a haiku-ului. Îl recunoaştem după apetenţa sa pentru firea umană cu metehnele ei, neglijînd lumea din afara omului. Mimînd discursul modestiei, autorul trădează, aparent fără să vrea, faptul că îşi (re)cunoaşte cu asupra de măsură (doar) toate virtuţile. Lăudărosul nu poate să nu-şi asume şi virtutea modestiei.

Comentatorii n-au simţit pista (auto)ironică şi au luat lucrurile (mult mai) în serios. Anişoara dezavuează ceea ce poate afla in oglinda: (anisoara), iar Ion Untaru e de-a dreptul violent: sparg oglinda: (ion untaru), îmi ard ard jurnalul (ion untaru), ignor zodiacul (ion untaru).

Pe de altă parte, privesc stelele dar (ion untaru) dezvăluie o altă atitudine, o răzvrătire faţă de sinele meschin şi năzuinţă către o natură umană mai vastă care se recunoaşte mai curînd în marele univers.

Versul original 1.3 Ploaie măruntă

Poemul întreg arată aşa:

Ploaie măruntă –
sub galoşul găurit
pisoiul orfan

Ioan Marinescu-Puiu

ploaie de seară – (Maria Tirenescu)
bunica toarce- (Monica Trif)
O casă veche – (Radu KRETZUDAVA)
rotiri de stele- (anisoara)
copii în clase – (Doru Emanuel)
Nu mai e smantana in oala (Oana Bold)
lângă văcuţă - (marinelas2002)
Desperechere- (Doina)
Curtea bunicii- (Henriette Berge)
totu-i alb în jur – (Dan Norea)
trista seara- (metaphor)
vagabond dormind - (sorin toma boc)

De data asta poemul aparţine unuia din cei prezenţi în focul încrucişat al comentatorilor. Tipul acesta de poem exprimă delicat compasiunea faţă de fiinţele neajutorate, dar şi faţă de obiectele vechi şi prăpădite. Evident, ploaia este aceea măruntă, durabilă, mocănească, de toamnă fără cruţare. Tocmai aceste împrejurări precare scot însă la iveală virtuţile bietului galoş devenit miraculos loc de adăpost pentru pisoiul zgribulit. Minunea acestei solidarităţi neaşteptate şi salutare între lucuri şi fiinţe părăsite, lăsate de izbelişte.

Lipsa primului vers, despărţit prin kireji de celelalte două, a dat o libertate mai mare comentatorilor. Maria a fost foarte aproape de original cu ploaie de seară, Dan a văzut un decor de iarnă - totu-i alb în jur, pentru metaphor a fost doar o seară tristă. Pentru Monica, Henriette şi Marinela, în schimb, atmosfera domestică a fost contrapusă urgiei de afară - bunica toarce, Curtea bunicii, lângă văcuţă, ca şi pentru Doru cea a clasei calde - copii în clase. Radu a integrat totul în climatul vetust - O casă veche, Doina a marcat contrasul dintre galoş şi pisoi – Desperechere. Interesante şi completările Anişoarei şi ale lui Sorin - rotiri de stele şi vagabond dormind. Oana mai puţin inspirată sau, poate, mai ironică - Nu mai e smantana in oala.