Versul original 29.2 trec prin parcul gol

Ultimul vers este:

Plouă îndesat –

doar cîinii fără stăpîn

trec prin parcul gol

Bogdan I. Pascu (Stîlpi de felinar)

(Anonim) uda pomii-n parc

(Anonim) cauta calea.

(Scoartza) isi inghit lacrimile.

(anisoara) caută adăpost

(doina b) pitiţi oriunde
(doina b) supuşi naturii
(doina b) miros specific..

(Ioana Dinescu) privesc înăuntru
(Ioana Dinescu) n-au nici umbrelă
(Ioana Dinescu) usucă zidul

(delcrimar) nu-şi iuţesc pasul
(delcrimar) se mai duc în parc...

(Karla) in alai de nunta

(Mariko san) trec prin satul gol.
(Mariko san) fără umbrelă.

E deja un loc comun al vieţii urbane să vezi stăpînii cu ochii cîrpiţi de somn alergaţi în lesă de cîini vivace. Vor nu vor, proprietarii de cîini ies de mai multe ori pe zi la aer, aleargă de nevoie după cîinii îndrăgiţi sau suduiţi şi, ajunşi în parc, socializezaă cu alţi iubitori ai patrupedelor. Parcul a căpătat o a doua funcţie care a şi fost validată prin crearea de locuri speciale unde se hîrjonesc doar cîinii sub privirile încîntate ale aparţinătorilor stînd la taclale.

Ce fac oamenii ăştia cînd plouă îndesat (sau mai bine zis: unde-şi fac nevoile animalele îndrăgite)? Asta nu ştim, haiku-ul ne prezintă doar parcul pustiit de ploaie, imagine de carte poştală ştampilată de cîinii vagabonzi care-l traversează parcă indiferenţi la vitregia pluvială. Sînt căinaţi oare cîinii care n-au un adăpost sau e lăudată cîinoşenia lor salutară care înfruntă intemperiile fără să se formalizeze şi animă parcul cu bucuria unei nepăsări suverane?

Au consemnat fapte conforme cu aşteptările cele mai plate: (anisoara) caută adăpost, (doina b) pitiţi oriunde, (doina b) supuşi naturii, (doina b) miros specific…, (delcrimar) se mai duc în parc... (de fapt, acolo-i “casa” lor).

Neconvingător lacrimogene: (Scoartza) isi inghit lacrimile., (Ioana Dinescu) privesc înăuntru.

Încercînd fără succes o ironie: (Ioana Dinescu) n-au nici umbrelă, (Ioana Dinescu) usucă zidul, (Mariko san) fără umbrelă şi reuşind-o: (Anonim) uda pomii-n parc.

Pe calapodul originalului: (Mariko san) trec prin satul gol., consemnînd nepăsarea: (delcrimar) nu-şi iuţesc pasul sau preocuparea ceremonială: (Karla) in alai de nunta.

Ciudată prin dificultatea de a-i surprinde intenţiile: (Anonim) cauta calea. (drumul ar fi subliniat banalitatea faptei, “calea” are conotaţii iniţiatice, dorite oare de autor?).

Versul original 23.5 au ales felinarul

Cu versul din mijloc, poemul este:

Dintre-atîtea flori

au ales felinarul –

fluturi de noapte

Bogdan I. Pascu (Stîlpi de felinar)

(Doina) aleg lumina lampii,
(Doina) roiesc in jurul lampii...
(Anonim) felinarele atrag

(Karla) liliacul saruta
(Monica Trif) înalta lumina

Poemul surprinde şi notează cu ironie preferinţa bizară a fluturilor de noapte. O alegere contra firii şi a naturii pentru lumina artificială care adesea se dovedeşte morbidă. Versurile consemnează doar – întrebările roiesc în jurul lor.

Acelaşi lucru cu alte cuvinte spune şi (Doina) aleg lumina lampii. Mai stîngaci legat cu primul vers: (Doina) roiesc in jurul lampii... şi (Anonim) felinarele atrag (care pierde cezura şi aşa firavă). (Karla) liliacul saruta nu mai are nici măcar cezura firavă a originalului. Între flori şi fluturi, (Monica Trif) înalta lumina nu pare, cel puţin pentru mine, să-şi găsească noima.

Versul original 20.1 ferestre oarbe

Iată şi primul vers:

ferestre oarbe –

doar sufletele noastre

simt primăvara

Bogdan I. Pascu (Stîlpi de felinar)

(Andrei S) pasăre în zbor -
(Andrei S) gînduri în soare -
(aserb) copacii în alb-
(Mariko san) Pin sub zăpadă -
(Mariko san) Furtună de nea -

(Doina B) În dar ghiocei-
(Doru Emanuel) Steaua polară -
(Mihnea Voicu Simandan) soarele din cer

Poemul pune în opoziţie falsele deschideri cu cele autentice, receptive, gata să vibreze în consonanţă cu ceea ce văd şi primesc. Poate că ferestre oarbe nu este decît o bruscă constatare a indolenţei miilor de geamuri ale oraşului retras în activismul de robot cînd primăvara a izbucnit afară. Poate că ferestre oarbe sînt semenii noştri care nu mai au pic de deschidere către simţirea primăvăratecă a cîtorva suflete încă sensibile.

Cuvîntul doar este cel care face şi diferenţa, şi legătura cu primul vers. El exprimă o delimitare faţă de cele spuse în primul vers.

Numai (aserb) copacii în alb -, (Mariko san) Pin sub zăpadă -, (Mariko san) Furtună de nea -, (Doru Emanuel) Steaua polară – stabilesc opoziţia nescesară pentru a arăta că, în ciuda anotimpului de afară sau a indiferenţei polare a stelei, sufletele noastre simt (deja) primăvara.

Completările (Andrei S) pasăre în zbor -, (Andrei S) gînduri în soare -, (Doina B) În dar ghiocei -, (Mihnea Voicu Simandan) soarele din cer ratează sugestia lui doar şi par să fie semnele neîndoielnice ale primăverii care sînt preluate cuminte şi servil de sufletele noastre. Totul căzînd într-un consens lipsit de tensiune.

Versul original 15.3 lumina învierii

Poemul complet:

Plouă peste sat –

lumina învierii

în flori de cireş

Bogdan I. Pascu (Luna în ţăndări)

O neliniste creste (Puiu)
Ma ascund cu Vivaldi (Puiu)
Pasarile s-au ascuns (Puiu)
Un anotimp pogorat (Puiu)
mii şi mii de albine (karla)
lacrimile norilor (Anonim)
lumina albă arde (Doina B)
câte haiku-uri ude (Doina B)
sub elitre bondarii (Doina B)
o lumină aparte (Doina B)
revărsare de senin (Doina B)
se îmbracă pământul (Florinel)
nourii se risipesc (Daniela G.)
din cer cad stropi de apă (Anonim )
investmantata esti azi (Sorin Toma BOC)

Poemul pare mai simplu decît este cu adevărat. El marchează însă din start locul sacru, satul, acela unde, cum spune poetul, s-a născut veşnicia. Există un contrast discret între atmosfera sură a ploii şi albul luminos al cireşilor înfloriţi. Există de asemnea o firească asociere a înfloririi pomilor cu preajma Paştelui şi, implicit, cu Învierea. Învierea naturii ţine isonul celei divine.

La o citire într-un plan mai profund, atmosfera sumbră a ploii pare a fi un simbol al decăderii inevitabile a satului, floarea de cireş preluînd o solie aproape pierdută. Oricum, lumina învierii încarcă florile de cireş cu o simbolistică înaltă şi sfîntă.

Cîteva comentarii pun o proptea inutil-explicativă sau un adaos previzibil florilor de cireş (care nu le transfigurează în niciun fel): O neliniste creste (Puiu), Pasarile s-au ascuns (Puiu), Un anotimp pogorat (Puiu), mii şi mii de albine (karla), lumina albă arde (Doina B), sub elitre bondarii (Doina B), o lumină aparte (Doina B), revărsare de senin (Doina B), se îmbracă pământul (Florinel), investmantata esti azi (Sorin Toma BOC).

Altele ne învaţă pur şi simplu ce e ploaia: lacrimile norilor (Anonim), din cer cad stropi de apă (Anonim).

Mi-au plăcut: Ma ascund cu Vivaldi (Puiu) pentru sugestia culturală şi pentru discreta adăpostire în spiritual, câte haiku-uri ude (Doina B) pentru felul subtil şi ludic în care transferă un atribut fizic în înfiorare lirică, nourii se risipesc (Daniela G.) pentru sugestia dublă de osmoză a albului între nor şi floare şi de nutrire a vegetalului din stropii cereşti, dar şi prin posibilitatea de a citi totul ca înseninare.

Versul original 15.2 iarna scrie poeme

Poemul complet este:

Pe banca înzăpezită

o frunză uscată –

iarna scrie poeme

Bogdan I. Pascu (Luna în ţăndări)

Sunt singur (Puiu)

Incolo nimeni (Puiu)

O iau acasa (Puiu)

Iubita nu vine (Puiu)

Singuratate-n doi (Puiu)

Toaca de seara (Puiu)

Zi pe sfarsite (Puiu)

amprente (anisoara)

Amor! (Plimbareatza)

nici un pom în jur (Doina B)
ca ea şi eu (Doina B)
în aşteptare (Doina B)
nu-mi spune nimic.... (Doina B)
priveşte! (karla)
aşteaptă... (karla)
odihna (karla)
bunicul (karla)
linişte (karla)
un pustiu (karla)

mama natura (Anonim)
iată tabloul! (Anonim)
de unde? (Anonim)

tom deschis (Marius Surleac)

prima ninsoare (Daniela G.)

blocaj in trafic (Sorin Toma BOC)

singur batranul (Sorin Toma BOC)

” Realmente nu stiu ce face frunza asta in miezul iernii, nici vise nu mai are iar eu nici pic de intuiţie” mărturiseşte Doina. Să vedem însă dacă nu sînt alţii care au intuit de unde poate veni inspiraţia. Karla simte că aici poate fi momentul satori (al unei revelaţii neaşteptate), se opreşte, priveşte! (karla) şi aşteaptă... (karla). Nu aşteaptă însă destul, pentru a lăsa asociaţiile cele mai semnificative să se rostească, şi cade în platitudini: odihna (karla), bunicul (karla), linişte (karla), un pustiu (karla).

La fel procedează şi Anonimul, vede că e momentul: iată tabloul! (Anonim), dar îi ratează tîlcul rămînînd la suprafaţă: de unde? (Anonim), mama natura (Anonim).

Autorul a văzut pur şi simplu imaginea incitantă a frunzei uscate pe banca înzăpezită. Avalanşa de asociaţii a fost însă pusă sub surdină, nu s-a precipitat să se fixeze, îngustînd evantaiul de posibile legături, pe una singură şi, astfel, a ajuns la definiţia haiku-ului: poemul era acolo, în contrastul dintre alb şi cafeniu, dintre frunza chircită şi neaua proaspătă, în tihna pe care frunza aşezată o transmitea unui ochi care ştie să asculte ceea ce vede. Şi mai ştie că adevăratele haiku-uri sînt chiar acolo unde imaginile se spovedesc singure: iarna scrie poeme.

Foarte aproape de intuiţia originală este, deşi puţin cam artificial: tom deschis (Marius Surleac). O completare interesantă, blocaj in trafic (Sorin Toma BOC), atrage atenţia asupra nefirescului uman: pe bancheta sa, şoferul stă ca pe ghimpi, în timp ce frunza se odihneşte în patul de omăt. Dar şoferul are acum măcar şansa de a putea vedea... Aşteptarea pînă în pragul serii i-a oferit şi lui Puiu o completare de gală: Toaca de seara (Puiu) în care primele două versuri îşi găsesc locul într-o ceremonie mai amplă.

În ideea Doinei: nu-mi spune nimic.... (Doina B) se înşiruie o mulţime de completări care spun prea puţin: Sunt singur (Puiu), Incolo nimeni (Puiu), O iau acasa (Puiu), Iubita nu vine (Puiu), Singuratate-n doi (Puiu), Zi pe sfarsite (Puiu), amprente (anisoara), Amor! (Plimbareatza), nici un pom în jur (Doina B), ca ea şi eu (Doina B), în aşteptare (Doina B), prima ninsoare (Daniela G.) (redundantă), singur batranul (Sorin Toma BOC).

Versul original 15.1 vuietul stins al mării

Poemul în întregime:

Cochilii goale –

vuietul stins al mării

locuindu-le

Bogdan I. Pascu (Luna în ţăndări)

Acum au venit crabii (Puiu)
suflete rătăcite (Doina B)
marea şi mugetul ei (Doina B)
liniştea din adâncuri (Doina B)
nevăzutele stafii (Doina B)
rămăşiţele din sit (Doina B)

le mobilează crabii (Karla)
razele lunii pline (Sorin Toma BOC)
doar urmele timpului (Marius Surleac)
aud ecoul marii (Daniela G.)

Este vorba de ghiocul în care, ducîndu-l la ureche, auzi vuietul stins al mării. De puterea evocatoare a ghiocului în care pentru totdeauna va locui amintitor vuietul mării (şi aici se deschide un spaţiu virtual pentru mareele sufleteşti... de altădată). Dar frumuseţea poemului este conturată cu precădere de relieful negativ, surdinizat, al cuvîntului stins.

În cîteva comentarii au apărut locatari marini: Acum au venit crabii (Puiu), rămăşiţele din sit (Doina B), le mobilează crabii (Karla) sau venetici fără contract de închiriere: suflete rătăcite (Doina B), nevăzutele stafii (Doina B), doar urmele timpului (Marius Surleac).

Proprietarii au fost repuşi în drepturi de: marea şi mugetul ei (Doina B), liniştea din adâncuri (Doina B), aud ecoul marii (Daniela G.).

Într-un singur caz, au aterizat neaşteptat dar pe deplin legitim extratereştrii: razele lunii pline (Sorin Toma BOC).

Versul original 9.4 odată cu racheta

Poemul complet:

Cosomodrom –

odată cu racheta

păpădiile

Bogdan I. Pascu (http://tinyurl.com/4g8axv)

în bătaia vântului doar (ion untaru)

Se uita spre cer pana si (Puiu)
Azi isi lanseaza puful (Puiu)
Raman calcinate la sol (Puiu)
in ruina, sunt vii doar (Adina Enachescu)
gata de zbor (anisoara)

pregătite de lansări... (Doina B)
lansându-şi seminţele... (Doina B)
mini rachete-n spaţiu (Doina B)
sfidează rachetele (Doina B)

Este o asociere - odată cu racheta - cel puţin ciudată dacă nu paradoxală între masivitatea şi puterea colosală a rachetei şi fragilitatea miniaturală a păpădiilor. Şi totuşi, şi ele, simţind parcă un cosmic elan, decolează deodată cu racheta spre ţinte abia întrezărite. Simplitatea spusei face tot farmecul poemului şi această concentrare a înţelesului în esenţa relaţională a unei locuţiuni adverbiale. Este subliniată aici subtil o anume inocenţă a privitorului care nu face diferenţa, nu ţine să despartă, resimte doar unitatea lucrurilor.

Odată cu, soluţia de efect a originalului, nu a fost dibuită, dar ideea de lansare cosmică a fost divers exploatată. A fost resimţită pustietatea locului rar folosit sau alterat de activitatea antropică: în bătaia vântului doar (ion untaru), Raman calcinate la sol (Puiu), in ruina, sunt vii doar (Adina Enachescu), dar şi preluarea năzuinţei cosmice de către măruntele seminţe zburătoare: Se uita spre cer pana si (Puiu), Azi isi lanseaza puful (Puiu), gata de zbor (anisoara), pregătite de lansări... (Doina B), lansându-şi seminţele... (Doina B), mini rachete-n spaţiu (Doina B), sfidează rachetele (Doina B).

Versul original 5.5 o libelulă

Ultimul vers este acesta:

vară tîrzie –

pe puntea şubredă

o libelulă

Bogdan I. Pascu (Surîsul crizantemei)

perechi de tineri(anisoara)

se joacă vântul (Doru Emanuel)

coana Chirita (sorin toma boc)

o ciocarlie (Monica Trif)

şirul de furnici (Doina B)
nici un trecător (Doina B)
câţiva fluturi (Doina B)
umbra pisicii (Henriette Berge)
doar umbra noptii (Henriette Berge)
spuma unui val (Puiu)
zburda copiii (Puiu)
trec temerarii (Puiu)
doi nevăzători (ion untaru)
nevăzătorul (ion untaru)

Vara tîrzie este una epuizată, obosită, gata să treacă puntea şubredă spre toamna vieţii (totdeauna un poem bun sugerează ceva despre un alt plan consonant cu primul). Un sfîrşit de anotimp fragil care se potriveşte cu constituţia delicată a libelulei. Doar travestit în această firavă făptură poţi trece şi acest prag.

Cei care au resimţit starea de graţie a acestei a acestei gingaşe punţi au completat ultimul vers cu prezenţa unor fiinţe la fel de graţios-inconsistente: se joacă vântul (Doru Emanuel), o ciocarlie (Monica Trif), şirul de furnici (Doina B), câţiva fluturi (Doina B), umbra pisicii (Henriette Berge), doar umbra noptii (Henriette Berge), spuma unui val (Puiu).

Anişoara a încărcat nepermis şi periculos puntea: perechi de tineri (anisoara), ca şi Puiu: zburda copiii (Puiu), care ştie totuşi la ce primejdii se expun micuţii: trec temerarii (Puiu).

Urmarea a precarităţii punţii, Doina constată pustietatea locului: nici un trecător (Doina B), iar Ion Untaru ne convinge că numai cei ce nu văd primejdia se pot avînt pe o asemenea improvizaţie: doi nevăzători (ion untaru), nevăzătorul (ion untaru).

Era să-mi scape, în lipsa lui Dan, nelipsita deriva spre senryu a lui Sorin: coana Chirita (sorin toma boc).