adoraţie -
şi cerul şi pământul
în ochi de copil
şi cerul şi pământul
în ochi de copil
Despre
această greşeală fundamentală a mai fost vorba: poemul declară, proclamă o
emoţie. În forma adoraţie,
emoţia respectivă nu este sugerată, nu se face doar un apropo la ea, ci este
pur şi simplu numită, enunţată.
Dar
greşeala respectivă nu este una întîmplătoare, ea este firesc continuată
printr-o ilustrare, partea a doua a poemului nu face decît să fie o definiţie
concretă, una din ele, a unui moment de
nemăsurată admiraţie. Nici partea a doua nu excelează prin felul în care este
formulată, cerul şi pămîntul sînt cuvinte prea mari şi obiecte greu de prins
într-o tentativă concretă de adoraţie. Cel puţin de către un copil, un preot
sau un adult, care oficiază un ritual, ar putea să fie credibili.
Un
mod de a scăpa de această tentaţie este acela, pe care-l puteţi vedea în poemul de mai jos, de a căuta o
circumstanţă în care se află cel care admiră ceva, locul în care se află şi
felul în care este absorbit de fiinţa minusculă pe care o venerează.
copil în iarbă
–
tot universul
este
o buburuză
Nicolescu Tania
Încercaţi să ilustraţi şi voi adoraţia, dar fără să
o numiţi cu vreun cuvînt abstract.
5 comentarii:
nas lipit de geam -
peştişorul înoată
în ochii fetei
ochii de copil-
tainele tăriilor
deconspirate
prins de subţiori -
din conturul soarelui
rîsul pruncului
buluc la geam -
pe deasupra satului
stolul de cocori
fără cuvinte -
pe pervazul ferestrei
dans de licurici
înserare pe fereastră -
satul aprinde lampadare
pe chipul fetei
Trimiteți un comentariu