luni, 26 noiembrie 2012

Un răspuns mai în detaliu



Lavana spunea...

Ma bucur, totusi, ca, in competitiile internationale, atunci cand poemul e superb, chiar daca cezura nu rupe nimic sau chiar dac este inlocuita de virgula, el, poemul, este apreciat ca atare, si urcat pe podium:

nehotărâtă
să devină linişte –
ultima cicadă

aşa tăcute
după şampanie –
paharele noastre

citind poezii,
vântul m-ajută să-ntorc
foaie după foaie

Cred că autorii nu s-au gîndit să renunţe la kireji, dovadă că l-au marcat cu cratimă sau, mai şovăielnic, cu virgulă. Poeme de rafinamentul celor citate e greu să scrii fără să fi ucenicit făcînd foarte multe exerciţii de tăiere, fragmentare, discontinuitate a imaginilor, ideilor, sensurilor. Cei doi autori, mai mult ca sigur, nu vor contesta faptul că există o cezură în poemele lor. Una însă mai delicată. Sau mai ambiguă. Să crezi că de la început poţi face aşa ceva implică un mare risc, acela de a nu ajunge niciodată s-o faci în mod autentic şi cu folos.

În primul poem, prima parte este, evident, nu atît o imagine cît un sens aproape aforistic. Partea a doua este doar o ilustrare a lui. De la început, prima sintagmă generalizează oarecum – nicio fiinţă nu renunţă prea uşor la viaţă. Nu se linişteşte. Continuitatea este sincopată: faptul că cicada cîntă tot mai rar şi mai stins este un acompaniament pentru un gînd de mult ştiut, dar abia acum surprins într-o realitate atît de concretă. Şi de vie!

În al doilea, se întîmplă la fel, deşi aici imaginea este cea care domină ceea ce se sugerează. Dar cuvîntul tăcute, care nu este o simplă metaforă, scoate paharele din postura lor de recipiente pentru şampanie şi le face simboluri ale vieţii efervescente pe care au conţinut-o. Deşi cuvîntul tăcute califică paharele, cezura ne obligă să urmărim aluzia lui la ceea ce rămîne după ce viaţa s-a dus. Aproape niciun cuvînt nu vorbeşte doar la propriu – tăcute, şampanie, pahare -, nici măcar după.

Virgula din cel de  al treilea poem mi se pare doar o cochetărie cu continuitatea sintactică a textului, pentru că este limpede că nu vîntul întoarce foile cărţii. Virgula este o pauză ruşinată care întrerupe citirea plată şi comută pe sensul alegoric. Şi acum pot exista două piste ale sensului alegoric: vîntul întoarce frunzele (foile) una după alta, fiecare cu poezia ei potenţială sau vîntul mă ajută să întorc paginile vieţii, să merg mai departe.

*

Cred că o vorbă a lui Blaga poate amenda această grabă de a considera exigenţele neavenite înainte să le interiorizezi. Spune cam aşa: creatorul profită de legi ca de propria sa libertate.


7 comentarii:

Lavana spunea...

Acum,chiar ma bucur ca am facut postarea...Ne-ati oferit o adevarata pagina de curs,despre haiku.
Mi-as dori,si pe viitor,sa discutam,pe marginea haikuurilor meritorii.
Alegerea poemelor va apartine.
Multumesc foarte mult !

Eduard Ţară spunea...

Referitor la cezura, o folosesc pentru a separa ceva, chiar daca cele doua parti au o legatura intre ele si poemul ar merge citit si fara nicio pauza. In virtutea faptului ca fiecare din cele doua parti se pot referi la fel de bine si la lucruri care nu au legatura intre ele, utilizez un semn de punctuatie ce marcheaza acest lucru. M-am obisnuit sa folosesc liniuta, chiar daca ar putea aparea virgula in unele cazuri.
De exemplu, in primele doua versuri ale traducerii
Aşa tăcute
după şampanie –
paharele noastre
ar putea sa fie vorba despre faptul ca tacute sunt doamnele/domnisoarele prezente la petrecerea de Revelion, si nu neaparat paharele. In acest sens, cezura lasa loc si pentru o alta versiune decat cea spusa clar, fara pauza respectiva.

Lavana spunea...

Exact asta am simtit si eu ,parcurgind haikuul.Sper din suflet ca nu s-a inteles ca le-as contesta,ci,dimpotriva,le-am dat ca exemplu de cezura care nu dizloaca neaparat,ideea putind "curge" peste ea.
Oricum,admir tot ce scrii si-mi fac o parere despre "arhitectura " haikuului si de la poemele tale.
Multumiri,Eduard !

Eduard Ţară spunea...

Si eu iti multumesc.
De acord ca ideea poate curge intre cele doua parti ale unui haiku fara a fi pus neaparat ceva intre ele. Insa kireji-ul isi are si el rolul lui in haikuul traditional. In multe din reusitele mele ar putea lipsi aceasta pauza, poate ca poemele s-ar citi mai firesc asa. Prefer totusi sa pastrez legatura cu traditia inserand liniuta, chiar daca in felul asta ceva nu e in regula sub alte aspecte.
Inspiratie!

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

În ambele poeme ale lui Eduard, chiar fără să discutăm de kireji, cratimă, virgulă, există o construcţie care inversează ordinea firească a unei rostiri continue, pentru că e inversată şi ordinea logică şi cea sintactică. Pauza se face datorită faptului că se spune ceva despre un lucru care e menţionat abia ulterior.
Nehotărâtă să devină linişte nu poate fi citită fără a coborî vocea şi a face o pauză de intonaţie înainte de ultima cicadă. La fel, aşa tăcute după şampanie implică o pauză stilistică prin care e dramatizată aşteptarea dezlegării micii enigme prin sintagma paharele noastre.
Limbajul folosit este cel colocvial care mizează foarte mult pe dramatizarea expresiei prin inversiuni, pauze, intonaţii, un fel de solicitare a cititorului de a închipui singur indicaţiile scenice absente în text.

Lavana spunea...

Indatorata,pentru toata discutia ce s-a ramificat aici...
Eduard,ai o calimara la care trag albinele :).Cu sau fara liniuta,cititorul apreciaza starea emanata de poemele tale ( chiar si traditionalistii ).
Inspiratie ,tuturor !

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

Aş mai face o completare apropo de fragmentare şi limbaj colocvial.

Limbajul colocvial este unul precipitat care reflectă starea emoţională precipitată a interlocutorului care nu-şi găseşte timp să articuleze decît scurte fragmente, mai toate exclamative (mai rar interogative). Rostul lor este să evoce acel ceva pe care ţine să focalizeze şi simţirea cititorului. Lipsa semnelor ortografice care să semnaleze acest lucru nu trebuie să ne inducă în eroare. Pe de-o parte, este pontul haiku-ului să aibă un limbaj eliptic de semne ale emoţiei, pe de alta, fragmentarea textului în (cît mai) scurte sintagme este un indiciu al nivelului emoţional ridicat.

O să reaiu poemul cu paharele, care după ce am tot revenit, am contemplat imaginile şi am reflectat asupra sensurilor lui, mi se pare a avea două pauze. Deşi, la urma urmei, sintactic, poate fi citit ca o propoziţie eliptică de predicat, în care ordinea firescă subiect-predicat a fost inversată, de unde şi nevoia de a vedea şi citi textul aşa:

Aşa tăcute, după şampanie, paharele noastre!

în spiritul haiku-ului, e bine să se facă două pauze lăsînd fiecare vers, sintagmă să reverbereze singur, înainte de a le percepe în unitatea lor.

Aşa tăcute… ar fi atunci o primă impresie puternică a unei exclamaţii de uluială surdinizată. Senzaţia că aşa ceva nu se poate, e inadmisibil. Deşi, paradoxal, asta se întîmplă.

După şampanie ar declanşa în jurul ideii că evenimentul efervescent s-a consumat un întreg halou de emoţii încă nebuloase: regrete, nostalgii, tristeţi. Şampania ar fi de ajuns pentru a deschide o linie simbolică legată de sărbători din calendar şi de dincolo de el.

Paharele noastre ne-ar coborî, din norii mai mult imaginari de pînă acum, cu picioarele pe pămînt. Am putea simţi cum paharele s-au umplut şi s-au golit, cum s-a toastat şi s-a ciocnit, cum au fost atinse delicat, voluptuos sau cu patimă de buzele noastre. Cum licoarea parfumată şi alcoolizată s-a revărsat în noi ca în nişte pahare mai mari.

Fragmentarea şi pauzele realizează autonomia relativă a fiecărui vers şi îmbogăţeşte poemul cu aura fiecăruia în parte. Este însă remarcabilă şi gradarea savantă a celor trei fragmente în aşa fel încît să realizeze abia în final tensiunea optimă a poemului.