Comentariu la săptămîna a XVII-a

Lavana

furtuna de mai
frânge cornul înflorit -
un cerb în goană

Cuvîntul care trebuia folosit era frînt (poate n-am precizat că nu ca verb ci ca adjectiv, dar în poemul de la care am pornit aşa era). Hai să facem rabat totuşi. Prima imagine este excelentă (deşi cornul înfloreşte cam pe la sfîrşitul lui martie). Însă, în afară de faptul că şi cerbul are coarne, nu pot intui alte legături cu ea. Tot ce-mi pot închipui nu compune pentru a da un sens poemului în întregime. Sugestiile sînt mai mult decît vagi, ambiguitatea celei de a doua imagini este prea laxă ca să se împletească cu prima.  
 

Iuliana Apostol

încă un zbor frânt -

masa vânătorului

îmbelșugată

Trebuie să mă consolez, jocul de cuvinte nu l-aţi vizat: frînt – rupt, fracturat, zdrobit versus frînt – sleit, extenuat, înfrînt. Poemul e valabil surprinzînd în cele două imagini o opoziţie, uşor moralizatoare, puţin didactică, dar cu două sintagme bine construite.

   la vremuri grele -

în umbra trestiei verzi

stă stejarul frânt

Partea a doua validă, cu o opoziţie bine concepută, dar fără stă, cred umplutură pentru numărul silabelor. La vremuri grele însă, chiar dacă autoarea ar motiva-o, e greu de apropiat de cealaltă imagine. Iar fără la (care cere o asociere cu altceva) are din nou o alura de pildă şcolară. Aşta şi pentru că stejarul are conotaţii maiestuoase, în timp ce trestia nu poate deveni în niciun fel odioasă. 
 

Letitia Iubu

inima frântă -
în geam îi bate
doar vântul

Nu contează de ce, de cine-i frîntă inima şi nici măcar a cui este ea – o elipsă valoroasă. Bătaia în geam a frunzelor, nucilor, acum a vîntului începe să se demonetizeze, dar ideea rămîne valabilă – persoana e părăsită, iar vîntul bate, bănuiesc, nu prea prietenos sau, oricum, impersonal.

pe asfaltul ud
o vrăbiuţă -
aripi frânte

Aici lucrurile sînt prea liniare şi dulcege. Iar partea a doua oarecum redundantă. Continuă ideea, explică.

  

Grigore Vlad

aer de munte -

printre frânturi

vechea potecă

Chiar dacă înţeleg despre ce cred că e vorba, cuvîntul frînturi nu mi se pare un substantiv autonom, el merge cu un determinant: frînturi de… Vechea potecă ar fi acompaniată cu tristeţe de arborii frînţi de vreo furtună. Peisajul dezolant este în opoziţie cu aerul care mai păstrează prospeţimea muntelui.
 

biologul

lângă o cruce

frângându-şi mâinele -

orizontul frânt

Meritul: încercarea jocului de cuvinte. Prima imagine perfectă, a doua cam beteagă. Deşi orizontul este linia care…, totuşi în cazul frîngerii se spune linia orizontului frîntă. Intenţia contaminării întregii zări de durerea celui care-şi frînge mîinile este însă foarte bună.

duşmanul înfrânt -

paingul reface-ncet

iţele frânte

Şi ideea, şi realizarea bune, jocul de cuvinte folosit. Un singur reproş, se frînge doar ceva care este (mai) rigid, iţele sînt mlădioase şi se rup.

Ciobîcă Cezar-Florin

iarăși frânt de beat –

nevasta îl îndreaptă

cu meleşteul

Joc de cuvinte perfect folosit prin opoziţia frînt/drept. În plus, ambele cuvinte sînt folosite la figurat, ceea ce sporeşte efectul ironic.

nori grei de ploaie -

tot mai frânt spatele

sperietorii

Copleşirea sub apăsarea vremii poate trece alegoric de la sperietoarea autentică la caricatura ei umană. O singură observaţie: se spune mai curînd frînt de spate. Expresia uzuală are şi ea farmecul ei.

biologul

    FRÂNT, -Ă, frânți, -te, adj. 1. (Despre obiecte tari) Rupt2 (în două) prin îndoire, lovire sau apăsare puternică. ♦ (Despre oase sau membre) Fracturat. ♦ Spart, zdrobit, stricat. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para frântă = a nu avea nici un ban. 2. (Despre linii sau lucruri asemănătoare cu o linie) Care prezintă unghiuri, îndoituri, întorsături.

frântă de şale -

cu mâini bătătorite

frânge pâinea

Perfect, antologic, cel mai bun. O scenă în trei tuşe rafinate epuizînd printr-o schiţă subiectul – ţăranca. Extenuarea şi uzura, stigmatele trudei, ritualul sfînt al fiecărei zile.