Comentariul la a XXVII-a săptămînă

Ildiko Juverdeanu

gheaţă topită -

două siluete şi-o

singură umbră

Observ dispariţia asfaltului şi a apropierii, ultima devenită inutilă prin ideea con-topirii. Gheaţa topită-n prim plan sugerează o victorie asupra răcelii, reţinerii, rezervei. Afecţiunea, favorizată de atmosfera tainică a întunericului, face ca siluetele să se alipească. Umbra nu mai este aceea a personajelor ci a încheierii fericite a scenei. Ai reuşit o esenţializarea a motivelor.

gheaţă topită –

umbra tremurată a

două persoane

Dacă umbra anterioară era o finalizare fermă a fuzionării celor două persoane, aici umbra trădează înfrigurarea emoţiei şi opreşte evoluţia scenei în clipa ezitantă şi vibrantă a unei muzicalităţi vizuale.

gheaţă topită -

o mînuţa oferă

primul ghiocel

Frumos joc cu gheaţa topită, iată o altă tăietură: un gest care oferă simbolul dezgheţului, ghiocelul, pentru a modera o relaţie umană. Şi mama, şi iubita vor fi, pe moment, topite după tine. 

biologul... din Hamburg

flori albe din geam
sub palma iubitului –
gheaţa topită

Nu prea văd aluziile, cele două părţi repetă acelaşi lucru, prima într-un mod concret, printr-un gest, a doua concluziv-abstract.

tăcere în doi -
cuburile din cupe
mai îngheţate

Ăsta da. Tăcerea este într-adevăr de gheaţă. Îngheţ la cub.

Ciobîcă Cezar-Florin

dintr-o dată

gheața-ncepe-a se topi -

primul te iubesc

Poemul poate fi citit în două părţi clar distincte, prima care evocă momentul cînd gheaţa, poate a unui lac, începe să crape şi să se desfacă în sloiuri sau ţurţurii încep să picure, a doua care evocă o mărturisire supremă de afecţiune. Ele comuncică tainic aşa cum o fac şi sensurile diferite dar derivate unul din altul ale expresiei gheaţa se topeşte.

A douăzecişişaptea săptămînă 7-13 ianuarie 2013

pe asfalt două

umbre apropiate -

gheaţa topită

Cred că autorul s-a gîndit la două umbre umane în noapte. Două fiinţe nedesluşite bine, neclare, abia vizibile în lumina unui felinar îndepărtat sau a lunii. Nu pare să fie vorba de umbre în sensul unor fiinţe foarte slabe, bolnave sau vîrstnice. Mai curînd ar putea fi doi îndrăgostiţi, două umbre (strîns) apropiate, îmbrăţişate în întunericul protector. Două fiinţe în călduri – arzînd atît de tare încît gheaţa s-a topit în jurul lor.

Poate interpretarea mea este prea apăsat ireverenţioasă. Altfel însă nu pot găsi un înţeles textului. Recunosc că asfaltul este un amănunt căruia nu-i găsesc rostul. O precizare neintegrabilă ideii, piedestalul scenei ar putea fi orice alt material îngheţat sau poleit. Sigur că poate fi vorba de gheaţa metaforică dintre cele două umbre care sînt (con)topite de focul iubirii, dar atunci nu mai contează asfaltul, pentru că ele nu mai sînt cu picioarele pe pămînt. Toată această interpretare nu ne duce însă la imagini reale sau măcar versosimile. Este doar o hiperbolă a înfocării.

Vă propun să încercaţi să sugeraţi într-o manieră mai adecvată haiku-ului puterea iubirii care topeşte gheaţa.

Comentariu la săptămîna a XXVI-a

Ildiko Juverdeanu

nas lipit de geam -

peştişorul înoată

în ochii fetei

Genial! (e doar exclamaţie de încîntare) Îmi place mai ales înoată. Este un calc făcut cu rafinament şi suficientă originalitate. Într-un fel, e chiar mai bun ca originalulul. Nas lipit de geam are mai multă intensitate a atenţiei încordate decît copil în iarbă. Iar ochii fetei sînt mai ofertanţi şi mai generoşi decît universul concentrat de buburuză.

Iuliana Zaharia-Apostol

ochii de copil -
tainele tăriilor
deconspirate

Ai mutat ochii copilului în prima parte pentru a-l înlocui pe adoraţie. O mişcare bună, în general, ochii copilului exprimă mirare şi inocenţă. Ai păstrat însă ideea cerului în cuvîntul tăriile. Şi, din nou, ai construit o sintagmă care afirmă ceva – deconspirarea - în loc să chemi în faţa ochilor o imagine. Pe urmă tăriile şi tainele se potrivesc mai mult cu pătrunderea, împărtăşirea, spovedirea… decît cu demascrea sau divulgarea. Ar fi fost bun ceva cam aşa: fulg cu fulg pogoară / tainele din cer.

biologul... nordic

prins de subţiori -
din conturul soarelui
rîsul pruncului

Foarte bine ai aşezat pruncul, pare miezul soarelui şi, în acelaşi timp, umanizează stihia. Cu un pic de imaginaţie sugestiile – prunc, soare, rîs – pot duce la pruncul Isus şi la îmblînzirea divinului prin naşterea sa. Dar îmi place foarte mult întîmpinarea lui – un gest tandru care face ca ridicarea, oarecum înfricoşătoare de la sol, să sublimeze în surpriză, încredere şi bucurie.

Ciobîcă Cezar-Florin

buluc la geam -
pe deasupra satului
stolul de cocori

Unele aşteptări sînt satisfăcute totdeauna pe neaşteptate. Şi te rup, cînd se petrec, de orice alte preocupări. Mai ales că, dacă nu le vezi chiar atunci, prilejul e pierdut. Dar cu deosebire pentru că ele sînt o veste sau o confirmare simbolică a rotirii anotimpurilor.

fără cuvinte -
pe pervazul ferestrei
dans de licurici

Cuvintele mele vor doar să constate faptul că sînt folosite tot mai des expresii concise din limbajul colocvial, expresii cu impact emoţional şi cu o mare densitate semantică. În locul unor cuvinte mai abstracte, cum ar fi muţenie, tăcere, uluială, expresia de mai sus, fără cuvinte, este de departe mai mustoasă. Pentru că ea denotă şi o anume reverenţă liber consimţită.

Grigore Vlad

înserare pe fereastră -
satul aprinde lampadare
pe chipul fetei

Lampadarele sînt mai mult urbane. Satul aprinde lămpi (cu gaz) şi felinare (ca să ne păstrăm în atmosfera lui tradiţională). Satul aprinde lampadare pe chipul fetei este o construcţie metaforică uşor gratuită în cazul de faţă, dacă nu de-a dreptul falsă.

A douăzecişişasea săptămînă 31 decembrie 2012 - 6 ianuarie 2013

adoraţie -
şi cerul şi pământul
în ochi de copil

Despre această greşeală fundamentală a mai fost vorba: poemul declară, proclamă o emoţie. În forma adoraţie, emoţia respectivă nu este sugerată, nu se face doar un apropo la ea, ci este pur şi simplu numită, enunţată.

Dar greşeala respectivă nu este una întîmplătoare, ea este firesc continuată printr-o ilustrare, partea a doua a poemului nu face decît să fie o definiţie concretă, una din  ele, a unui moment de nemăsurată admiraţie. Nici partea a doua nu excelează prin felul în care este formulată, cerul şi pămîntul sînt cuvinte prea mari şi obiecte greu de prins într-o tentativă concretă de adoraţie. Cel puţin de către un copil, un preot sau un adult, care oficiază un ritual, ar putea să fie credibili.

Un mod de a scăpa de această tentaţie este acela, pe care-l puteţi vedea  în poemul de mai jos, de a căuta o circumstanţă în care se află cel care admiră ceva, locul în care se află şi felul în care este absorbit de fiinţa minusculă pe care o venerează.

copil în iarbă –

tot universul este

o buburuză

Nicolescu Tania

Încercaţi să ilustraţi şi voi adoraţia, dar fără să o numiţi cu vreun cuvînt abstract.