Încep cu versul propus de Diana Bucur: chin de muribund
nu face decît să repete greşeala
pe care ne propuneam s-o corijăm, repetă ceea ce spune deja imaginea. E ca un
titlu al unui tablou. Aceeaşi eroare a începătorului care îl dăscăleşte pe
cititor.
Şi versul adăugat de Victoria
Fătu Nalaţiu, destinul e-n drum,
pare să comenteze doar întîmplarea, prevestindu-i împlinirea. Nefiind un obiect
care să se afle în drum, cred că intenţia autoarei a fost aceeea de a spune pe
scurt destinul e-n drum (în curs adică)
să se împlinească. Este şi aici vorba de un adaos repetitiv.
STOPS, obsedat de clişeele
demagogiei actuale, nu acceptă că haiku-ul n-are nimic de-a face nici cu
megafoanele politice, nici cu vehemenţa satirică. Citind completarea DNA corupt, l-am reperat îndată pe
fluturaşul Cătălin Voicu, pirpiriu şi vlăguit, legănîndu-se în hamacul
paingului. Compunerea ar avea oarecare valoare doar pentru Gâdea şi compania.
Nelu
Gârda
salvează deconspirarea printr-un abil joc de cuvinte: natură moartă. Lipsa speranţei,
chinul sînt evitate printr-o exprimare oblică, glumeaţă, folosind (pentru a
exprima şi a masca totodată) o expresie consacrată în pictură. Emoţia este
astfel reţinută, ascunsă, surdinizată.
Şi Flavia
Muntean
evită să-şi declare emoţia. Preferă să tempereze impactul morbid al tabloului,
adăugîndu-i şi câteva stele. În felul
acesta, păianjenul nu mai este atît de rapace, iar fluturele se află într-o ciudată
companie – efemer şi veşnic - care echilibrează oarecum lucrurile. Plasa
păianjenului nu alege. Prinde tot ce-i e la îndemînă.
Ildiko
Juverdeanu
răspunde provocării printr-o altă imagine: doi
gropari pe drum. În felul acesta sînt evitate cuvintele care vorbesc
explicit despre vreo stare afectivă. Este suficientă aluzia.
Grigore Chitul revine şi el, de data
asta cu o imagine: poza ta veche.
Felul în care cele două imagini pot fi legate nu mai este unic şi, acceptînd
alegoria, nu mai este vorba doar de fluturele adevărat ci şi de simbolul său.
Să fie poza plasa păianjenului în care, pe moment, s-a prins autorul? Să fie
timpul cel care a prins în mrejele lui făptura din poză?
Şi la Cristina Oprea funcţionează perfect alegoria. Prima ţigară este reţeaua vicioasă a fumatului în care te-ai prins
odată pentru totdeauna, este ţigara matinală care te învăluie în fumul ei de
cocon pentru ziua întreagă. Devii un fluture întors voluntar în starea larvară.
Biologul
de serviciu mută, nedisciplinat, pauza după fluture. Nici un giulgiu alb e puţin cam nemotivat în noul context. În
schimb, tremurul umbrei face toţi
banii. Umbra plasei în care se mai zbate fluturele este o mărturisire obiectivă de inestimabilă valoare pentru cititorul de haiku.
Ica Grig surprinde şi ea atitudinea unui, potenţial, biolog,
atent şi oarecum imparţial, care nu uită să se bucure de viaţă, legănîndu-se în
timpul observaţiei: veghe în scrânciob.
Ciobîcă
Cezar-Florin
pune în antiteză cu tragedia fluturelui prima
stea pe cer – roţile mecanismului ceresc se-nvîrt imperturbabil, nimic nu tulbură
mersul astrelor. Indiferenţă şi dispreţ pentru faptele mărunte sau dovadă a
faptului că totul se integrează în ordinea firii? Ceva dispare, altceva apare. Ultimul haiku mărturiseşte însă empatia
cu soarta fluturelui, măcar în lumea poeziei există puţină înţelegere. Un autor
îşi pune cenuşă-n cap. Sau poate este doar ultimul haiku de astăzi?
Şi Maria
Doina Leonte notează discret, printr-o imagine, aluzia la sfîrşitul
fluturelui: soare la apus. Dacă e să
plîngem fluturele, măcar s-o facă soarele! Soarele,
lacrima Domnului, / cade în mãrile somnului.
Lavana găseşte două imagini
diferite ca atitudine. Becul, tot
aprins... pare să constate impactul minor sau inexistent al scenei asupra
ambianţei. Ideea ar fi că totul se petrece indecent, la vedere – o crimă cu show-ul bine pus în lumină. În schimb, parfum de pelin este o alăturare a unei
imagini care compătimeşte, uşor ironic, cu fluturele prins în capcană. Expresia
este un oximoron, o contradicţie semantică în sensul că parfumul sugerează mai
degrabă mirosuri plăcute, îmbietoare, în timp ce pelinul are un gust şi o aromă
amăruie, de unde şi simbolistica lui. Este ca şi cum ai spune parfum
de-amărăciune. Vezi şi Dulceaţă de fragi.
Cu mreaja
fatală, Ana Urma este la limita
unui comentariu metaforic puţin ironic, un pic cicălitor. Dar aluzia la alte
plase şi curse viclene salvează intenţia. La
orizont luna adaugă o imagine care sugerează ivirea unui observator rece,
distant, indiferent. Un contrast evident cu
situaţia tristă şi zbaterea fluturelui. În fine, plasa păianjenului este văzută
şi într-o accepţie ludică, tardivă însă: leagăn
de prisos. Fluturele s-a înşelat. Irevocabil. Leagăn de prisos este şi ea un oximoron: în situaţia dată el îşi neagă
menirea de a fi origine, început, obîrşie, devine deci inutil.
Concluzii:
- Dacă poemul are kireji, părţile trebuie să fie diferite. Partea a doua nu trebuie să fie o simplă continuare a primeia reluînd ideea cu alte cuvinte, comentînd-o sau arătînd care sînt efectele şi consecinţele mai ales emoţionale.
- A doua parte este bine să fie o altă imagine care mută pe alt plan posibila legătura între cele două. Acolo apar potriviri, aluzii, sugestii.
- Este preferabilă astfel clintirea primei imagini din starea sa de potenţial clişeu, în cazul nostru: vai, săracul fluturaş. Este suficient un apropo delicat, tangenţial la situaţia respectivă profitînd de elemente de recuzită care să evite prezenţa omului.
- Jocurile de cuvinte pot servi asemenea apropouri lejere, indirecte, ironice.
Cel mai bun vers mi s-a părut parfum de pelin – două cuvinte concrete,
mustind de aluzii abstracte.
Şi, ca să laud aluzia tangenţială, vă ofer o strofă din Echinocţiu de toamnă a lui
Blaga:
Înduplecaţi de
soartă,
nouă înşine străini, cu patria pe umeri - moartă,
noi am văzut, ce-i drept, de-atîtea ori,
că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori,
orbite de o ţintă depărtată
ne iau văzduhul prin tangentă doar - ca o săgeată -
şi nu mai prind de jos din ţări nici fluturări
de semne şi nici veste.
nouă înşine străini, cu patria pe umeri - moartă,
noi am văzut, ce-i drept, de-atîtea ori,
că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori,
orbite de o ţintă depărtată
ne iau văzduhul prin tangentă doar - ca o săgeată -
şi nu mai prind de jos din ţări nici fluturări
de semne şi nici veste.
6 comentarii:
Am impresia că un fluture-n plasă e un paradox al LIBERTĂȚII 3D în plan 2D. Am procedat în stil ȘERBAN CODRIN, semnalând LACONIC accidentul ANTICORUPȚIEI in PLASA CORUPȚIEI. Am invocat paradoxalul ... nicidecum TROMBONUL ELECTORAL! (iar dacă DNA este acum feminin, să nu uităm că inițial a fost DEPARTAMENT, oricum tot UN "PARCHET" ... deci de gen feminin.
N-am semnalat un dezacord gramatical, ci unul de gen. Un paradox este să crezi că haiku-ul este o epigramă şchioapă.
Multumiri pentru comentariu si apreciere...
Desi tardiv,as vrea doar sa explic ce am avut in vedere cu " becul tot aprins" :adica ,si alti fluturi ar putea "lua plasa" ,in drumul spre lumina de care sunt atrasi :)
Bine gîndit. Adaug şi eu:
complice un bec
sau
becul se scuză
Orice comentariu pertinent este binevenit.
Multumesc . Pntru mine,fiind recent "contaminata " de acest gen de poezie,
orice comentariu e mai mult decat insusit...
Trimiteți un comentariu