Comentariu la săptămîna a II-a

Consideraţi interpretările mele doar ca unele din cele posibile. Încerc să descopăr care a fost intenţia voastră scriind acel vers. Se poate să nu o ghicesc, se poate să nu fi reuşit să o comunicaţi, se poate să găsesc alt sens poemului, mai bun sau mai slab decît cel pe care l-aţi fi dorit. Fiecare dintre voi poate însă adăuga altele atît la contribuţiile proprii cît şi la contribuţiile celorlalţi.

*

(versul de adăugat)

pe treptele schitului
bălării și flori

Adie vântul presupune o stare lejeră şi o dispoziţie pe măsură. Oana Elena Dumitrescu propune acea accepţie a vîntului schimbării, cum ar spune Heraclit: panta rhei, totul curge. Pe treptele schitului, natura revine şi îşi ia revanşa asupra ordinii impuse scurtă vreme de om. Iar observatorul priveşte totul cu o seninătate abia atinsă de aripa tristeţii.

Cu orfanul desculţ, unul din clişeele consacrate în poemele noastre pios milostive, Cristina-Monica Moldoveanu nu propune o legătură suficient de consistentă între părţile poemului sau cel puţin eu nu  o sesizez. Desculţ merge cu orfan şi ar merge ca, semn de pioşenie, şi într-o geamie, dar nu prea rimează cu treptele pline de bălării amesctecate cu flori. Secere în grâu, în schimb, pare să fie o replică  polemică la partea a doua. Adepţii secerişului simt că hărnicia lor este e mai sigură de roadele culese decît cei care bat mătănii pe treptele, cum se vede neîngrijite, ale schitului.

Viorica Băluţă scuză pe monahii plecaţi la rugă pentru proasta întreţinere a schitului. Sînt mereu la rugă. Şi nu mai au timp să se plece şi peste bălării. S-o credem?

Alegoria, figura de compoziţie cea mai importantă pentru haiku, se face simţită în poemul lui Doru Emanuel. Petele în caiet se potrivesc cu şcoala asimilată schitului. Pe parcursul uceniciei caietul are şi reuşite, şi pete. Urcînd treptele, elevii sînt cînd flori, cînd bălării. Pînă ce unii se aleg.

STOPS - dezmăț după bac, de data asta nimic de reproşat, alegoria funcţionează. Petrecerea de după, cu sau fără bac luat, este mereu uşor (vorba vine) orgiastică. Treptele schitului, pe care chefuiesc de-a valma, colegi încă, la aceeaşi agapă, bălării și flori, ar putea fi deci acelea ale promisei elevaţii spirituale. Mai încolo… plantele de cultură s-ar putea despărţi de flora spontană.

Cu doar din când în când, Ica Grig adaugă o circumstanţă temporală greu de interpretat. Oare călugării au pusee de delăsare şi uită, cînd şi cînd, de grija lumească pentru aşezămîntul lor? Linişte-n noapte se pliază mai bine peste ceea ce sugerează partea a  doua, ruinarea şi părăginirea se petrec fără niciun fel de agitaţie şi sînt mai profund resimţite în acest calm abia înfiorat.

Umbra vraciului - să-i fi înlocuit pe monahi, odată cu dărăpănarea schitului, tămăduitori din alte vremuri? Îmi pare că Ildiko Juverdeanu reuşeşte mai bine cu nici ţipenie, expresie cu aceeaşi valoare ca linişte-n noapte dar mai înfiorată pentru că subliniază absenţa fiinţelor care-ar putea perturba tăcerea locului. Părăsirea locului este accentuată ironic şi de precizarea unei singure prezenţe: doar calul popii. Este însă doar o mică farsă, un joc de cuvinte mizînd pe omonimia cu libelula. Care însă face ca locul să recapete armonia firească a lumii naturale.

Grigore Vlad propune un vers, cred, nepotrivit: ora de vizită merge mai curînd la spital decît la un schit părăsit. Ruinele n-au orar. Rikyu sorbind ceai recuperează însă, aducîndu-ne-n faţă un personaj care, fără doar şi poate, şi-a ales inspirat locul unde să savureze senin aroma şi atmosfera ceaiului. Şi să-i statueze ceremonialul.

Completările lui crio sînt diferite una de alta: un ultim doliu ar putea da de înţeles că starea neîngrijită a treptelor se datoarează decesului ultimului locatar al schitului; zgomot de taste ar putea mărturisi însă că schmimnicii şi-au trădat menirea şi-au dat în patima internetului.

Prin cruce-ntr-o rână, Grigore Chitul anunţă într-un fel atmosfera pe care partea a doua a poemului o confirmă: schitul este abandonat. Frumuseţea poemului constă acum tocmai în eliminarea oricărei imixtiuni a umorilor şi încercărilor umane de a afirma, a judeca, a categorisi ceea ce este. Lucrurile spun totul. Ele se pronunţă, relevînd mai sensibil decît orice cuvînt părăsirea locului. Tristeţea are însă şi o notă senină: bălăriile şi florile se bucură de soare în devălmăşie. 

Flavia Muntean ia de bună amplasarea florilor şi a buruienilor pe treptele schitului şi se întreabă retoric: urcă sau coboară? Există aici o ironie şi o persiflare a obsesiei umane care vede totul prin prisma progresului sau a regresului. Întrebarea este retorică pentru că sugerează lipsa ei de sens. Răspunsul pe care-l conţine implicit în sine. Pentru ierburi şi buruieni nu mai există sens şi nici diferenţe de rang. Ele sînt înfrăţite şi invadează lent, sine ira et studio, spaţiul pe care omul îl uzurpase o vreme.

Cu moaște putrezind, Luli dublează ideea părăsirii schitului şi accentuează simţirea degradării ireversibile.  Mai ales că între moaştele putrezind şi bălăriile proliferînd apare o evidentă antiteză.

Letitia Iubu  vede însă o lumină în altar. Poate că mai e o speranţă, poate că-i vreo minune…

Prin puf de mucegai, Lavana anticipează dezordinea aparentă  a părţii a doua a poemului: omeneşte vorbind mucegaiul se integrează viziunii treptelor gata să fie acoperite de vegetaţie, natural se încadrează însă variaţiei nesfîrşite a formelor de viaţă. Dar expresia aminteşte şi de arghezienele flori de mucigai, generoasă recuperare a lucrurilor puse la index. Fluturii nuntesc merge pe aceaşi idee a celebrării naturii, treptele schitului nu mai sînt decît o arenă pentru a sărbători acum un cult profan.

Biologul de… noapte ne introduce tot în atmosfera unei sărbători păgîne care nu are nevoie de niciun duhovnic. N-am ştiut care e pilda neghinei. Acum am aflat: nu trebuie să te grăbeşti să stîrpeşti buruienile, e suficient să le separi la sfîrşit de grîul recoltat.

Ciobîcă Cezar-Florin, meditativ în faţa melanjului vegetal, notează:  recesiune… Înţelegem că, pe vremuri de criză, şi societatea se se tulbură şi se amestecă eterogen, la fel ca şi pe vreme de război…

Pentru Ana Urma a doua imagine este doar aceea e unei întîlniri temporare în răspântie, de aici drumurile celor două grupuri incompatibile se pot despărţi. A doua completare este doar o explicaţie sau o scuză a situaţiei de fapt  - pustnicul la pat.

Comentariul lui Vasile Conioşi-Mesteşanu, fata morgana, a ajuns la Spam şi abia acum l-am dezgropat. Faţă-n faţă cu a doua imagine poate însemna multe. Ar putea fi visul cu ochii deschişi al monahului cu fruntea înfierbîntată de boală care vede urcînd treptele, laolaltă cu florile, buruienile convertite şi ele la dreapta credinţă. Poate fi doar un miraj negativ al posibilei invazii al bălăriilor, conduse de Ucigă-l Toaca, încercînd să urce pe turla schitului.

Concluzii:

·        cu mici excepţii completările au reuşit să evoce o imagine diferită de cea surprinsă de partea a doua care a intrat într-un dialog cu prima

·        diferenţele arată clar faptul că fiecare completare poate realiza o variantă a poemului originar şi, pentru că el suferea de meteahna continuităţii şi explicitării sensului, este vorba de variante care-l îmbunătăţesc

·        putem spune că poemul iniţial era neterminat şi cu ajutorul vostrul a fost finisat şi îmbogăţit

Preferatele mele, pentru ironia lor:

·        Flavia Muntean pentru urcă sau coboară

·        Ildiko Juverdeanu pentru doar calul popii

·         crio pentru zgomot de taste