Ultimul vers este:
Paşii nimănui –
în liniştea amiezii
cad castanele
Marian Dopcea (Stîlpi de felinar)
(Anonim) fosnetul ierbii.
(doina b) şi totuşi aştept....
(doina b) scârţâie poarta...
(doina b) cad,uneori,nuci..
(Sorin Toma BOC) doar umbrele*
(The Ironman) pe hinta astept
(Ioana Dinescu) imi par fara sfarsit
(Ioana Dinescu) imi fura gandul
(Ioana Dinescu) stranii cadente
(Karla) trec fantasmele
(Karla) cioara bate nucul
Un poem cu o gradare savantă a efectului. Paşii nimănui amorsează doar o anume nelinişte, o bănuială mai degrabă infirmată. Aşteptarea, imprecisă şi nedumerită, este întinsă ca o coardă pînă în ultimul vers. În liniştea amiezii calde de toamnă sau a siestei moleşitoare, urechea ciulită surprinde ceea ce ochiul închipuirii, deşi caută incitat şi dezorientat, nu are cum să vadă: pocnete repetate şi neliniştitoare, ca nişte paşi fără autor: cad grele şi dificil de depistat roadele castanului.
Continuarea celor două versuri rămînea deschisă. Pentru cei mai mulţi era nevoie de o dezlegare: ai cui sînt paşii, cine tulbură liniştea? Poate e doar (Anonim) fosnetul ierbii, poate (doina b) scârţâie poarta..., poate (doina b) cad, uneori,nuci..,, poate (Karla) cioara bate nucul, poate (Karla) trec fantasmele sau (Sorin Toma BOC) doar umbrele*.
Pentru ceilalţi, paşii sînt o certitudine, aşteptarea lor, mult mai decisă, nu se lasă lesne învinsă: (doina b) şi totuşi aştept..., (The Ironman) pe hinta astept (cu hinta însă ne derutează total pe noi, cititorii) şi, în dispoziţie vădit nostalgică, autoarea se mărturiseşte: deşi (Ioana Dinescu) imi par fara sfarsit, aceste (Ioana Dinescu) stranii cadente (Ioana Dinescu) imi fura (totuşi) gandul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu