Se afișează postările cu eticheta autori - Manuela Miga. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta autori - Manuela Miga. Afișați toate postările

sâmbătă, 30 mai 2009

Versul original 28.6 uitat un cîntar



Poemul complet este:


Octombrie blînd –

în livada culeasă

uitat un cîntar


Manuela Miga (Stîlpi de felinar)


(Sorin Toma BOC) un mar salbatic

(doina b) lădiţe goale
(doina b) pe ram câte-un fruct...
(doina b) nostalgiile...

(Anonim) un mar inflorit

(Anonim) vantul inspectand.
(Anonim) ciori inspectand.

(Karla) un cos rupt uitat

(delcrimar) tril de piţigoi

(Ioana Dinescu) un mugur pe ram
(Ioana Dinescu) pomii obosi
ți
(Ioana Dinescu) cade câte-o frunză
(Ioana Dinescu) intră tăcerea

(aserb) plâng păsările.
(
aserb) picură ploaia.

(Mariko san) uitată-i scara
(Mariko san) obroc părăsit


Octombrie blînd marchează un sfîrşit domol, un semianotimp de cruţare, de tihnă şi împăcare. Toamna mai oferă cîteva zile de păsuire, un răstimp de graţie înainte de a-şi manifesta vitregia. Livada culeasă fiind, nimic nu ne mai împiedică să savurăm clipele senine şi lipsite de griji. După iureşul culesului, cîntarul zace părăsit în livadă. Dar nu acesta este înţelesul cel mai vibrant al lui uitat, De fapt, la figurat, cîntarul este uitat pentru că, în atmosfera de tihnă şi împăcare a lui octombrie, nu-şi mai are rostul, a devenit doar un obiect muzeal, decorativ. Cine şi de ce să mai cîntărească, să mai judece, să mai preţuiască? E vremea contemplării fără rezerve şi fără vreo discriminare. Cu un mic efort, putem considera poemul în întregul lui ca un apolog, ca pe o pildă adresată celor ajunşi în toamna vieţii: aţi cules livada, abandonaţi cîntarul!


O mare parte din completări adaugă doar elemente fireşti şi comune, a căror prezenţă în livadă, chiar cu un anume contrast, n-are zvîc: (Sorin Toma BOC) un mar salbatic, (doina b) lădiţe goale, (doina b) pe ram câte-un fruct..., (doina b) nostalgiile... (declarativ şi abstract), (Karla) un cos rupt uitat, (delcrimar) tril de piţigoi, (Ioana Dinescu) pomii obosiți, (Ioana Dinescu) cade câte-o frunză, (Ioana Dinescu) intră tăcerea (o personificare inutilă), (aserb) plâng păsările. (dulceagă), (aserb) picură ploaia., (Mariko san) uitată-i scara. În aceeaşi notă, dar cu o exprimare mai stîngace, evident forţată: (Anonim) vantul inspectand., (Anonim) ciori inspectand. (ciorile trebuiau articulate ca şi vîntul, iar inspectînd nu merge cu în livada..., e inspectată chiar livada).


Două completări merg pe linia unui contratimp sezonal, în ciuda lunii de toamnă: (Ioana Dinescu) un mugur pe ram, (Anonim) un mar inflorit. Octombrie oferă surprize nebănuite.


(Mariko san) obroc părăsit găseşte un echivalent al originalului, ob(o)rocul fiind un coş împletit din nuiele sau coajă de tei care serveşte şi el ca măsură.



joi, 23 aprilie 2009

Versul original 23.3 Mormînt părăsit



Primul vers este:


Mormînt părăsit –

anul acesta flori roz

de nu-mă-uita


Manuela Miga (Stîlpi de felinar)


(doina b) Lemn putred in cruci-
(
aserb) tablou inspirat-

(Karla) groapa comuna

(Anonim) semnul de carte


Jocul poemului se concentrează pe tensiunea dintre părăsit şi nu-mă-uita. Acolo este vibraţia şi noutatea: anul acesta, odată cu abandonarea mormîntului, oferta florală se schimbă drastic. Florile de miosotis nu sînt însă doar o compensaţie a lipsei celor apropiaţi, ci mai curînd o intrare definitivă într-un circuit mai vast în care cel pierit are parte de un ritual concertat, consacrat anonimilor. Pe coarda delicată întinsă între uitare şi nostalgia pomenirii se aude în surdină şi o notă de umor subţire.


(doina b) Lemn putred in cruci- creează şi el un contrast, dar pierde jocul de cuvinte al originalului. (Karla) groapa comuna accentuează nota uşoară de umor pînă la sarcasm. (aserb) tablou inspirat- şi (Anonim) semnul de carte nu leagă cu restul.



luni, 20 aprilie 2009

Versul original 23.1 o fată oarbă


Poemul întreg este:


Plouă liniştit –

pe buza prăpastiei

o fată oarbă


Manuela Miga (Stîlpi de felinar)


(Mihnea Simandan) floarea rasare

(Anonim) curge ecoul.

(Mariko san) mieii rătăciţi

(aserb) în zare, luna

(Karla) un orb bajbaie

(doina b) sta curcubeul.
(doina b) margini de abis


Este genul de haiku în care prim-planul, oricît de verosimil, pare doar un desen pe o cortină în spatele căreia se petrece adevărata dramă. Ploaia monotonă, linştitoare (şi ea o cortină), ascunde un anume tumult sufletesc pe care nici fata (oarbă – orbită de propriu sentiment) nu-l conştientizează. Şi tocmai această linişte, această certitudine afectivă o situează, oarbă (şi poate fericită), pe buza prăpastiei.


În situaţia ameninţătoare descrisă, completările au plasat fiinţe fragede şi fragile: (Mihnea Simandan) floarea rasare, (Mariko san) mieii rătăciţi sau entităţi de sine stătătoare care nu se tem de abis: (aserb) în zare, luna, (doina b) sta curcubeul.

(doina b) margini de abis este, evident, un pleonasm; (Karla) un orb bajbaie – orbul tatonează, nu e impresionat de o prăpastie pe care n-o vede, exprimarea este inversată inutil, bîjbîie un orb era mai firesc; (Anonim) curge ecoul este impropriu sau metaforic, ecoul nu se produce, nu există fără un perete de reflexie.



joi, 5 martie 2009

Versul original 19.6 o femeie urîtă



Tot poemul este:


prunii în floare –

o femeie urîtă

priveşte-n pămînt


Manuela Miga (Stîlpi de felinar)


(Sorin Toma BOC) garbov de ani, bunicul
(
Monica Trif) nici greierul nu mai

(Andrei S) soarele măiastru

(Mariko san) Doar el, nefericitul
(
aserb) stejarul din curte, iar
(
Doru Emanuel) doar cumpăna fântânii
(
Doru Emanuel) doar bătrâna cumpănă

(Doina B) om,nepătruns de frumos
(Doina B) nepăsător la frumos...

Părerea Manuelei Miga este:


“Prunul, primul copac care înfloreşte în Japonia deja din februarie, este simbol al feminităţii (mai vechi şi mai puternic decât cireşul, salcia, glicina), legat şi de festivalul fetiţelor, Hina Matsuri, care are loc pe 3.03 în fiecare casă în care sunt fete.


Contrastul, violent, este între frumuseţea nouă şi roditoare a florilor şi urâţenia femeii mature care, după un prim moment de încântare, se compară cu ele şi e copleşită de sentimente dureroase pe care le ascunde privind în jos.”


Privirea-n pămînt e un semn al ruşinii, al deprimării, al preocupării excesive care te sustrage de la observarea minunilor firii. E într-un fel o lipsă de disponibilitate şi de generozitate, o închidere în sinele obsesiv care nu se mai dăruieşte celor din afară ca să se reîmprospăteze împuternicit de ele.


Nu doar urîţenia priveşte-n pămînt, ci şi bătrîneţea obosită: (Sorin Toma BOC) garbov de ani, bunicul, omul amărît şi întristat: (Mariko san) Doar el, nefericitul, cel indolent şi apatic (Doina B) om,nepătruns de frumos, (Doina B) nepăsător la frumos...


Doru vede însă şi nefasta predestinare a... cumpenei, silită să privescă mereu în adîncuri: (Doru Emanuel) doar cumpăna fântânii, parcă îmbătrînită prematur de atîtea griji: (Doru Emanuel) doar bătrâna cumpănă.


Dacă (Monica Trif) nici greierul nu mai priveşte în pămînt (deşi greierii nu prea cîntă aşa devreme), e greu de acceptat că ar face-o (Andrei S) soarele măiastru sau (aserb) stejarul din curte, iar.



vineri, 16 ianuarie 2009

Versul original 14.5 Mormînt părăsit



Iată şi primul vers:


Mormînt părăsit.

Şi în acest an flori roz

de nu-mă-uita

Manuela Miga (Luna în ţăndări)


Iar vânzătorul- (Doina B)
Aceiaşi cruce...crucea nimănui (Doina B)
Rondoul din parc.......
(Doina B)
Soclul statuii... (Doina B)
Iubirea naşte (karla)
Speranţele nasc (karla)

Admir- (Mirela_flb)
Vântul mângaie- (Mirela_flb)
Covor de petale- (Mirela_flb)
Îmi doresc- (Mirela_flb)
Pe câmp au răsărit- (Mirela_flb)
În grădină au crescut (Mirela_flb)

Pe al cui mormânt (Anonim)
Mormânt părăsit? (Anonim)
Mormântul mamei (Anonim)
colind- (
anisoara)


Poemul este construit pe un aparent paradox: deşi mormîntul e părăsit, an de an, pe el cresc flori de... nu-mă-uita. Paradoxul este, cum spuneam, rezolvat prin faptul că florile cresc spontan. Frumuseţea observaţiei constă însă în fineţea ironiei: deşi părăsit, mormîntul e plin de flori care, prin numele lor, afirmă contrariul sau răsar doar ca o mustrare şi o consolare pe pămîntul neîngrijit. Natura indiferentă preia o sarcină de care nu e conştientă, dar pe care o îndeplineşte mai temeinic decît omul.


Încep cu Mirela care face una din greşelile frecvente la începători, şi anume, nu oferă în poem două imagini/idei diferite, punînd totuşi un fals kireji, căci de fapt ea face o singură propoziţie: Admir- (Mirela_flb), Vântul mângaie- (Mirela_flb), Covor de petale- (Mirela_flb), Îmi doresc- (Mirela_flb), Pe câmp au răsărit- (Mirela_flb), În grădină au crescut (Mirela_flb). Şi Karla procedează la fel şi în plus şi abstractizează: Iubirea naşte (karla), Speranţele nasc (karla).


Cîteva comentarii, deşi aparent găsesc o doua imagine/idee, nu crează o diferenţă semnificativă: Iar vânzătorul- (Doina B), Rondoul din parc....... (Doina B), Soclul statuii... (Doina B), colind- (anisoara).


Diferenţe autentice apar în acelaşi context cu al originalului – asocierea mormîntului cu uitrea/neuitarea -: Aceiaşi cruce...crucea nimănui (Doina B), Pe al cui mormânt (Anonim), Mormânt părăsit? (Anonim), Mormântul mamei (Anonim).



joi, 16 octombrie 2008

Versul original 4.1 bocete pe drum


Primul vers al poemului este:


bocete pe drum –

ultima petală a

stînjenelului


Manuela Miga (Primele viziuni I)


Pe cer curcubeu- (Monica Trif)

Darul gradinii (Puiu)
Mai pe sfarsite - (Puiu)
Va fi darul cui (Puiu)

Obolul tijei- (Doina)
Pe ultimul drum- (
Doina)
Plânsul copilei- (
Doina)

tainice semne – (sorin toma boc)

Vantul desprinde (Henriette Berge)
Plutind spre pamant- (Henriette Berge)

pe rond, lângă celelalte - (Dan Norea)
lin, nu aşa se sting toate ? (Dan Norea)
pasarea noptii – (
flavia)

zbor arcuit- (anisoara)

Luna mângâie (ion untaru)

Semnul de carte – (Florinel)

Cine regreta (Puiu)
Un dar inutil – (Puiu)


Cineva mi-a mărturisit că stînjenelul nu-şi pierde petalele ca trandafirul. Floarea lui se ofileşte cu totul, fără să se desfacă. Dacă o fi aşa, acordînd o licenţă poetică autorului şi considerînd că pot exista şi haiku-uri de imaginaţie, să vedem care sînt calităţile lui. Prima ar fi aceea că pune în paralel două evenimente identice din universuri diferite: un deces uman şi stingerea unei flori. Unul încărcat de ceremonial şi fast, de plîngere şi vaiet, celălalt discret, umil, petrecut în solitudine, aproape smerit. Atît. Dacă n-ar fi şi numele bine ales al florii care şi prin asta ne stimulează închipuirea. Stînjenelul este o floare înaltă şi sfioasă care şi cînd trece pragul morţii o face parcă ruşinîndu-se.


Să vedem completările. Unele nu trec gardul grădinii şi brodează în marginea temei: Darul gradinii (Puiu), Mai pe sfarsite - (Puiu), Va fi darul cui (Puiu), Obolul tijei- (Doina), Vantul desprinde (Henriette Berge), Plutind spre pamant- (Henriette Berge), pe rond, lângă celelalte - (Dan Norea), lin, nu aşa se sting toate ? (Dan Norea), Cine regreta (Puiu), Un dar inutil – (Puiu).


Altele încearcă să contrapună o a doua imagine, idee, temă (astfel încît kireji-ul să nu fie doar unul formal): Pe cer curcubeu- (Monica Trif), Pe ultimul drum- (Doina), Plânsul copilei- (Doina)pasarea noptii – (flavia), zbor arcuit- (anisoara), Luna mângâie (ion untaru), Semnul de carte – (Florinel). Sorin dă adîncime scenei prin vagul adaosului - tainice semne.


Cel mai mult îmi place însă Luna mângâie care, deşi anulează cezura, păstrează discreţia unei stingeri care are ecou doar în mîngîietoarea tăcere selenară. Este o singură propoziţie, dar una magică, vorbind de o solidaritate cosmică.



luni, 6 octombrie 2008

Versul original 2.7 Ecou –



Cu primul vers mai surprinzător decît pînă acum:


Ecou –

îndărătul coasei

cîntec de greier


Manuela Miga (Surîsul crizantemei)


Moartea-n vacanţă - (Dan Norea)
Furnică strivită - (Dan Norea)

umbra unui nor- (sorin toma boc)
Iarba taiata - (Puiu)
Soare-n amiaza - (Puiu)
Neinfricare - (Puiu)
Lăsatul serii-.... (
Doina)
Roua dimineţii- (
Doina)
Destinul vieţii- (
Doina)
Şirul de furnici- (
Doina)
Se lasă seara – (Florinel)

miros de toamna- (Monica Trif)

taranul trist- (Monica Trif)

Racoarea serii – (Henriette Berge)
O adiere- (
Henriette Berge)
Un strop de ploaie- (
Henriette Berge)
amurg liniştit- (
anisoara)
dimineaţa tună (ion untaru)


De data asta primul vers nu a fost dibuit de nimeni. Şi pe bună dreptate, structura poemului este mult mai complexă. Îndărătul relaţiei aparente există o relaţie într-un plan de profunzime, acela al meditaţiei mute asupra vieţii şi morţii.


E necesar un dute-vino în spaţiul dintre primul şi celelalte două versuri ca să înţelegi şi să resimţi răsunetul iscat în cutia de rezonanţă creată de poem. Cosaşul înaintează prin iarba înaltă şi dreaptă, culcînd-o la pămînt. Iarba tăiată este întinsă în brazde cu mireasmă proaspătă de moarte lăsate în urmă. Viaţă învinsă îşi mărturiseşte duhul de otavă nevinovată.


Imaginea vizuală este dublată de cea sonoră, sunetul amplu şi sacadat al coasei stîrneşte corul greierilor. Fîşîitul nimicitor al coasei are ecou imediat în ţîrîitul greierilor. Coasa şi greierii îşi răspund pe tot cîmpul într-un neîncetat dialog dialog muzical. Fapta devastatoare a cosaşului şi corul greierilor, care se constituie într-un comentariu prohoditor, face din cîmpul larg o scenă pe care se cîntă spontan, iar şi iar cantata vieţii şi a morţii.


Un poet român, Eugen Jebeleanu, a scris în alte vremuri partitura pentru această veşnică înscenare: Elegie la floarea secerată.


Putem înţelege acum mai uşor de ce, alături de această soluţie greu de ghicit, completările făcute pălesc. O parte din ele sînt pur descriptiviste, extinzînd imaginea dintîi cu detalii de prisos: umbra unui nor- (sorin toma boc), Iarba taiata - (Puiu), Soare-n amiaza - (Puiu), Lăsatul serii-.... (Doina), Roua dimineţii- (Doina), Se lasă seara – (Florinel), miros de toamna- (Monica Trif), taranul trist- (Monica Trif), Racoarea serii – (Henriette Berge), O adiere- (Henriette Berge), Un strop de ploaie- (Henriette Berge), amurg liniştit- (anisoara), dimineaţa tună (ion untaru). Toate sînt doar adaosuri de pastel campestru pe care oricine şi le poate închipui şi vedea cu ochii minţii după ce a citit cele două versuri. Dar prin ele nu se creează încă o imagine care să poată intra in dialog cu prima.


Alte cîteva ies din cadrul firesc al haiku-ului pentru a face comentarii de tipul panseului: Destinul vieţii- (Doina), Neinfricare - (Puiu), ironice - Moartea-n vacanţă - (Dan Norea) sau prea mărunte în context: Şirul de furnici- (Doina), Furnică strivită - (Dan Norea).



luni, 29 septembrie 2008

Versul original 2.2 păianjenii încep


Iată şi poemul în întregime:


hotelul pustiu –

păianjenii încep

dublarea ferestrelor


(Manuela Miga)


panza de paianjen- (
Monica Trif)

N-a-nceput inca (Puiu)

răvăşită tăcere prin (anisoara)

fulgii de nea incep (Sorin Toma BOC)

obloanele cazute (carmenn)

in mijloc desertului (Oana Bold)

In mijlocul orasului (Oana Bold)

Amintiri si dor (Mariana Tanase)

acoperişul lipsă, (Radu Kretzudava)

Urmatoarea miscare (Puiu)

se lucrează la (ion untaru)

paianjenul da zor la (H.B)

câtă lumină va fi după (Dan Norea)

doar in oglindă (Doina)
paing ţesând la
(Doina)
nu mă-ncălzeşte (
Doina)
Il va apara de frig (anonym)

se-ntorc turiştii după (Maria Tirenescu)

venirea iernii cere (Doru Emanuel)



Sintagma iniţială, hotelul pustiu, conţine în ea o potenţialitate bine pusă în valoare de ceea ce urmează după kireji. Hotelul, loc al ospitalităţii, este în vădită opoziţie cu pustiu. Un hotel pustiu este un paradox, un nonsens, ce se mai poate adăposti acolo? Evident, doar păianjenii. Dar asta-i deja o şansă pentru viaţa contemplativă. Lucrarea lor, mult mai trainică decît a omului, dezvăluie eternitatea. Fereastra în sine, loc al deschiderii, se dedublează: prin lucrarea omului se deschide spre tot ce, afară, în mişcare, se dovedeşte trecător, prin cea a păianjenului spre obscuritatea statornică a veşniciei.


Autoarea mi-a mărturisit că, într-adevăr, este vorba de o opoziţie între lucrarea omului şi a naturii harnice care recuperează orice spaţiu lăsat liber , fie şi temporar, de oameni. Cum pe litoral, hotelurile erau părăsite peste iarnă şi ferestrele nu erau dublate de oameni, păianjenii preluau cu promptitudine sarcina omului. Deci "dublează" ar fi un pivot care schimbă macazul, niţel ironic. Sigur că este o retragere către interior, cea pe care şi copacii o fac toamna, sigur că este un alt timp, un alt anotimp al sufletului.


Cred ca e momentul să intrăm mai mult în bucătăria poemelor. Regula este aceea de a completa versul lipsă. Nu trebuie modificate celelalte versuri, iar acolo unde este deja marcat kireji, el trebuie respectat. Monica, în ciuda linioarei, mai pune una şi după versul doi: panza de paianjen - (Monica Trif), şi nu leagă între ele versurile 2 şi 3. Nici Carmen nu leagă obloanele cazute (carmenn) de versul 3, în timp ce Oana leagă In mijlocul orasului, in mijloc desertului (Oana Bold) de primul vers.


acoperişul lipsă, (Radu Kretzudava), în ciuda virgulei, nu e o spunere cu sens. Şi mai puţin sens au, în contextul versurilor deja date, răvăşită tăcere prin (anisoara), Amintiri si dor (Mariana Tanase), câtă lumină va fi după (Dan Norea), Il va apara de frig (anonym).


N-a-nceput inca (Puiu), Urmatoarea miscare (Puiu), se lucrează la (ion untaru), nu mă-ncălzeşte (Doina), venirea iernii cere (Doru Emanuel), deşi au sens logic, n-au har poetic. Ar fi mers într-un raport de activitate, aşa cum se-ntorc turiştii după (Maria Tirenescu) se potriveşte într-un reportaj la faţa locului.


Încercarea Henriettei, paianjenul da zor la (H.B) cade fericit peste versul original, în timp ce aceea a Doinei, la fel de inspirată, paing(ul – corect) ţesând la (Doina), şchioapătă gramatical.


Interesantă soluţia lui Sorin - fulgii de nea incep (Sorin Toma BOC) – prin naturaleţe şi ironie fină. Ca şi doar in oglindă a Doinei, observaţie subtilă, neaşteptată şi maliţioasă.