Ultimul vers este:
şiţa de casă
pusă demult de tata –
înmugureşte
Petruţ Pârvescu (Stîlpi de felinar)
(Andrei S) portiţă-n stele
(Doina B) a prins rădăcini
(Mariko san) portiţă spre cer
(Mariko san) mai e,tata nu
(Karla) numai in poza
(Karla) a înverzit
(Doru Emanuel) a prins a-nflori
(Mihnea Voicu Simandan) cimitirul gol
Primele două versuri sînt o evocare şi ne îndreaptă privirea către acoperişul învechit..., dar, prin intermediul lui, şi asupra amintirii altor vremi şi oameni. Karla a văzut bine: şiţa a inverzit. Asta a văzut de fapt şi autorul, dar, în muşchiul care a acoperit-o, el a zărit înmugurind amintirile. Şi a reuşit s-o spună cu acest cuvînt mai presus de adevărul faptic, care ne situează pe muchia subţire a unei nostalgice irealităţi. Faptul că versurile par să aibă o continuitate, fiind vorba doar de o singură propoziţie, este contrazis de emoţia care obligă să facem o pauză de respiraţie înainte de a schimba planurile semnificaţiei, de a plonja în amintire.
Cîteva completări merg pe linia vechimii şi a înverzirii: (Doina B) a prins rădăcini, (Doru Emanuel) a prins a-nflori, (Mariko san) are un lăstar. Altele văd şiţa dispărută ca pe o şansă dată privirii şi aspiraţiilor: (Andrei S) portiţă-n stele, (Mariko san) portiţă spre cer. În fine, două dintre ele căinează lipsa tatei: (Mariko san) mai e,tata nu, (Karla) numai in poza.
Completarea lui (Mihnea Voicu Simandan) cimitirul gol nu am reuşit s-o pun în legătură cu celelalte versuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu