Versul original 7.7 banda de muşte

Primul vers sună aşa:

banda de muşte

şi tăcutul păianjen –

pîndind împreună

Dan Doman (http://tinyurl.com/5vvnu5)

Singura ploaia (Puiu)
O panza rupta (Puiu)
Doar asteptarea (Puiu)
în pod: un motan (anisoara)
Luna plina (Henriette Berge)
Motanul negru (Henriette Berge)

Nişte funigei (Doina B)
Gâza victimă (Doina B)
Musca din pânză (Doina B)

suflet pustiit (disa)

noua victimă (ion untaru)

un orologiu (Flavia)

Ideea e simplă şi tehnica exprimării ei uzuală în haiku. Omisiunea devine mai elocventă decît spusa. Nu se spune ca sau ca şi, dar prin asocierea implicită şi prin amînarea după cezură a dezlegării ei se creează o tensiune care se adaugă acelei ameninţări tăcute. Aşteptarea, pacea, singurătatea capătă un palpit. E în tot o răbdătoare încordare. Păianjenul, la concurenţă cu banda de muşte, pare să-şi piardă şi el statutul de vietate.

Au valorificat cu brio ideea de pîndă: O panza rupta (Puiu), în pod: un motan (anisoara), Motanul negru (Henriette Berge). Au trecut pe lîngă, confundînd-o cu monotonia: Singura ploaia (Puiu), Doar asteptarea (Puiu), Nişte funigei (Doina B), suflet pustiit (disa). Au văzut monstruoasa coaliţie dintre victimă şi călău: Gâza victimă (Doina B), Musca din pânză (Doina B), noua victimă (ion untaru).

Luna plina (Henriette Berge) este o asociere insolită care amplifică şi tensionează noaptea. Lumina palidă a lunii pare doar o pînză invizibilă gata să ne înhaţe visele. Un orologiu (Flavia) pare să ţeasă şi el o reţea imaterială din care nimeni nu scapă viu, dar îşi permite să se zbată o vreme cu iluzia că e însufleţit.

Versul original 7.6 prin poarta putrezită

Versul lipsă la locul lui:

fosta ecluză –

prin poarta putrezită

trece un şarpe

Dan Doman (http://tinyurl.com/5vvnu5)

prin vadul din amonte (Puiu)
pe langa o broscuta (Puiu)
printre ruinele ei (Puiu)

prin ruginite porţi(anisoara)

prin spărtura din poartă (Doina B)
nici o poartă;liniştit (Doina B)
prin vadul fără apă (Doina B)
năpădită de iarbă (ion untaru)

Poemul este din cele care celebrează patina lucrurilor părăsite, abandonate, degradate. Locurile din care activitatea febrilă a omului a dispărut şi unde se reinstalează firesc ritmurile naturii. Şarpele, care nu se arată atît de uşor cînd omul forfoteşte prin preajmă, trece acum tacticos prin poarta putrezită care şi-a pierdut şi semnificaţia, şi consistenţa materială. Nu ştim dacă trece maiestuos prin poarta deschisă sau se strecoară doar printr-o bortă ivită în putregai.

Fosta ecluză se pare că a ghidat bine completările spre contemplarea locului reîntors în natură, reîntoarcere resimţită ca un gol, ca o lipsă a vechiului sens: printre ruinele ei (Puiu), prin ruginite porţi (anisoara), prin spărtura din poartă (Doina B), nici o poartă; liniştit (Doina B), prin vadul fără apă (Doina B).

Două comentarii sînt mai neutre, ratînd reculegerea în faţa celor ce pier: prin vadul din amonte (Puiu), pe langa o broscuta (Puiu). În schimb, Ion Untaru, schimbînd kireji după versul doi, găseşte o completare de zile mari: năpădită de iarbă. De data asta, şarpele trece ca la el acasă, aproape sfidînd.

Versul original 7.5 răsare prima stea

Iată şi versul lipsă:

muntele vuind –

din vîrtejul ciorilor

răsare prima stea

Dan Doman (http://tinyurl.com/5vvnu5)

culmea cu pete (Doina B)
se sfarmă piscul (Doina B)
un ciob din lună (Doina B)
se-aduna norii (Henriette Berge)
scapa un flutur (Puiu)
apar nelinisti (Puiu)
nu-nteleg nimic (Puiu)

ochii sperietoarei... (anisoara)

puii speriaţi (ion untaru)

Poemul cuplează două registre – vizual şi auditiv. Ciorile se-nvîrt uneori aparent bezmetic şi extrem de zgomotos. Momentul este al înserării tîrzii cînd vacarmul şi mişcarea turbionară a stolului, cu o cutie de rezonanţă amplă şi adîncă, pare să fie semnalul unei naşteri nebănuite – răsare prima stea. Este ceva măiestrie în felul în care turbulenţa gîlcevitoare şi pămînteană a ciorilor este făcută aproape responsabilă de zămislirea unui îndepărtat şi mărunt astru. Şi se pare că asta impune şi ciorilor să treacă la revizuirea decibelilor.

Cîteva comentarii adaugă tabloului detalii locale: culmea cu pete (Doina B), se sfarmă piscul (Doina B). Altele închipuie scenarii ameninţătoare: se-aduna norii (Henriette Berge), apar nelinisti (Puiu), puii speriaţi (ion untaru), ochii sperietoarei... (anisoara) sau perplexe: nu-nteleg nimic (Puiu). Unul singur dă seama de o întîmplare norocoasă: scapa un flutur (Puiu).

Numai Doina pică pe ideea autorului: un ciob din lună (Doina B).

Versul original 7.4 cu etichetă de firmă

Versul din mijloc este:

Rîu mîlos –

cu etichetă de firmă

zdreanţa pluteşte la vale

Dan Doman (http://tinyurl.com/6gdqfh)

scrisoare smulsă de vînt: (anisoara)
între două ceruri, (ion untaru)

urmele sterse,doar o (Henriette Berge)
Haina n-are preţ,tot ca (Doina B)
şi smokingul tot ca (Doina B)
cerşetorul privind cum (Doina B)
darul sperietorii (Puiu)

ce mai conteaza ca o (Puiu)
pe sub umbra norilor (Puiu)
singurătatea ca o (Doru Emanuel)
oglindit, cerul ca o (Doru Emanuel)
realitatea ca o (Doru Emanuel)

Haiducesc sau nu, aveţi, dacă urmaţi linkul, şi două versiuni, în franceză şi engleză, care vă pot edifica asupra jafului de silabe al răzvrătiţilor din lumea mare. Cît priveşte cuvîntul „dificil” mie nu mi se pare un eufemism, ci doar un sinonim, mai curînd elogios, al lui „delicat”, fiind vorba de o dificultate creată prin rafinament, fineţe, graţie.

Poemul este mai degrabă un senryu, o ironie declanşată de o imagine reală care, pentru cel atent, este deja o pildă. Ca şi pe autor, imaginea surprinsă ne pune pe gînduri chiar dacă autorul nu spune nimic explicit. Totul este doar simbolic şi, cu un minimum de perspicacitate, simţim că rîul mîlos este timpul curgător, soarta celor efemere care, încă plutind, se reîntorc în pămînt. Nu mai rămîne decît să vedem că, zădărnicia zădărniciei cu numele ei cel mai recent, eticheta de firmă nu salvează nimic de la destinul comun al perisabilităţii. E de apreciat simplitatea cu care e comunicată, alegoric, învăţătura. Imaginea este ea în sine plină de tîlc.

Ca de obicei, Doina mai întîi divulgă, explicitează, ceea ce trebuia să rămînă încifrat: Haina n-are preţ, tot ca (Doina B), şi smokingul tot ca (Doina B), ca, mai apoi, schimbînd unghiul de vedere, să reaşeze şi preţul: cerşetorul privind cum (Doina B).

Puiu nu a nimerit un antagonism şi joacă doar pe cartea zdrenţei: darul sperietorii (Puiu), ce mai conteaza ca o (Puiu), pe sub umbra norilor (Puiu).

Doru, privind curgerea apei (şi poate şi imaginea sa clătinată-n oglindă), are un moment de reverie: singurătatea ca o (Doru Emanuel), pe care-l transferă repede şi celorlalte oglindiri: oglindit, cerul ca o (Doru Emanuel), realitatea ca o (Doru Emanuel).

Henriettei, rîul mîlos îi evoca o tragedie, iar zdreanţa doar o ultimă relicvă a ceea ce a fost: urmele sterse,doar o (Henriette Berge). Anisoara, cu scrisoare smulsă de vînt, continuă inspirat în modul ei mai liric de interpretare.

Ion Untaru schimbă total registrul ironic şi reuşeşte o interpretare personală deosebit de puternică: între două ceruri (ion untaru) pluteşte acum o zdreanţă cu care se poate identifica oricine.

Versul original 7.3 Nimic în faţă

Primul vers al poemului spune:

Nimic în faţă

nimic în spate –

doar frunze-n cădere

Clelia Ifrim (http://tinyurl.com/4lw8v5)

Nimeni in faţă, (Doina B)
in faţă vântul, (Doina B)
In faţă viaţa, (Doina B)
In aval valuri (Doina B)
gângurit in gutui: (anisoara)

Soare in faţa, (Henriette Berge)

Destinul in fata (Puiu)
Drumuri in fata (Puiu)
Vreascurile pe jos (Puiu)
prim-plan cu bunic (Doru Emanuel)

desaga goală (ion untaru)

Un poem al toamnei ca un drum de străbătut. După ce e pregătit insistent prin două versuri care par să vorbească despre o anume deşertăciune şi dezolare, despre despuierea unui sezon al vieţii, anotimpul e precizat deabia în ultimul vers de frunzele-n cădere. După nimicul repetat şi devenit omniprezent, frunzele îi conferă acestuia substanţă şi par să îndulcească un pic destinul prin suavul lor prăpăd. Dintr-odată, dezastrul capătă savoarea unei imense nostalgii şi soarta omului o companie fastuoasă.

Cîteva comentarii sînt făcute cam în pripă, cu un optimism de mîntuială, fără substanţă: In faţă viaţa, (Doina B), gângurit in gutui: (anisoara), Soare in faţa, (Henriette Berge), Destinul in fata (Puiu), Drumuri in fata (Puiu), altele fără vreo legătură cu tonul grav al poemului: In aval valuri (Doina B), Vreascurile pe jos (Puiu), prim-plan cu bunic (Doru Emanuel).

Doar trei dintre comentarii par să fi prins acordul fin: Nimeni in faţă, (Doina B), in faţă vântul, (Doina B), desaga goală (ion untaru) şi vibrează la tristeţea de neconsolat a anotimpului.

Versul original 7.2 o clipă de tăcere

Versul care lipsea e la locul său:

Stea căzătoare –

o clipă de tăcere

între doi greieri

Eduard Ţară (http://tinyurl.com/68gl73)

sclipiri de cuarţ violet (anisoara)
darul căzut din Cosmos (Doina B)
o trenă de lumină (Doina B)
spintecă spaţiul nocturn (Doina B)
tăind bolta nopţii (Doina B)
clopotele de toamnă (Doina B)
linistea diminetii (flavia muntean)
cîte frunze aurii (Monica Trif)
fire de iarba sclipind (Henriette Berge)

lumina se stinge (ion untaru)
fărâmă de scânteie (Doru Emanuel)

O serie de comentarii n-au făcut decît să repete, în acelaşi registru vizual, dar cu alte cuvinte, ceea ce spunea deja steaua căzătoare: sclipiri de cuarţ violet (anisoara), o trenă de lumină (Doina B), spintecă spaţiul nocturn (Doina B), tăind bolta nopţii (Doina B), fire de iarba sclipind (Henriette Berge), lumina se stinge (ion untaru), fărâmă de scânteie (Doru Emanuel).

Darul căzut din Cosmos (Doina B), o metaforă liric-ornamentală, nu pare să aducă informaţie semnificativă în direcţia stabilirii unei legături între greieri şi stea, clopotele de toamnă (Doina B) ar fi putut fi o idee, dar exprimarea este stîngace, articulate, clopotele nu se leagă bine cu versul ce urmează. Ar fi mers poate clopote de toamnă sau clopotele toamnei. Nici cîte frunze aurii (Monica Trif) nu găseşte legătura.

Singurul comentariu care încearcă o schimbare legitimă este linistea diminetii (flavia muntean) pentru că schimbă registrul vizual cu cel auditiv şi noaptea cu ziua, aşa cum exprimă şi surpriza sau reculegerea din momentul revelaţiei.

Soluţia lui Eduard Ţară este cu adevărat remarcabilă tocmai pentru că evocă atît neaşteptatul căderii stelei, cît şi reacţia la această miraculoasă întîmplare. Este surprinsă în clipa de tăcere şi uimirea, şi scurta reţinere a respiraţiei, cît şi acel moment de reculegere în faţa dispariţiei pe care o sugerează căderea. Pînă şi greierii contenesc o clipă, trăind adînciţi în meditaţie momentul omagial.

Versul original 7.1 şi luna în ţăndări

Versul căutat putea să sune astfel:

În urma broaştei –

un plescăit în noapte

şi luna în ţăndări

Eduard Ţară ( http://tinyurl.com/6rqko6)

sparge tacerea (Puiu)
sa fie barza (Puiu)
prelungit altfel (Puiu)
cercuri pe apă (ion untaru)
scufundă stelele (anisoara)

şi-un foşnet in stuf (Doina B)
apoi linişte (Doina B)
risipind stele. (Doina B)
cercuri pe apă (ion untaru)
tulbura balta (Henriette Berge)

În urma broaştei evocă renumitul poem al lui Bashō. De remarcat că în trei versuri la rînd există trei planuri diferite ale semnificaţiei. Primul, erudit, ne trimite la istoria haiku-ului. Al doilea marchează auditiv, tot în marginea vechiului poem, poate tandru-ironic, evenimentul şi caracterul său inopinat. Cel de al treilea surprinde vizual, şi iarăşi cu ironie neascunsă, paradoxul faptului – luna oglindită în apă s-a făcut ţăndări. Urmărind firul acţiunii, autorul evită eliptic să numească acţiunea, constată doar, succesiv, etape care-i impresionează simţurile. Oricum, plescăitul are efecte incalculabile – un suav dezastru.

Comentarii cuminţi care notează consecinţe fără să simtă monstruos-paradoxal: sparge tacerea (Puiu), prelungit altfel (Puiu), şi-un foşnet in stuf (Doina B), apoi linişte (Doina B), tulbura balta (Henriette Berge).

Cu cercuri pe apă ion untaru sparge gheaţa dintre simţuri şi trece de la auditiv la vizual, iar anisoara - scufundă stelele – şi Doina - risipind stele – sparg zidul fonic al înţelesului plonjînd în paradoxul vizual. În alt plan, Puiu, cu obişnuita sa derivă către senryu, simte în tremurul apei un posibil cutremur: sa fie barza (Puiu).