Poemul cu ultimul vers este:
În balansoar
două frunze uscate –
tu şi eu
Mircea Miculi (Primele viziuni I)
tacere (sorinel)
copii spre şcoală.. . (anisoara)
noi,mai alaltă ieri.. (Doina)
ieri;azi numai eu (Doina)
curând niciunul.. (Doina)
fara culoare (flavia)
un iz de toamna (Henriette Berge)
nimeni acasa (Henriette Berge)
in acelasi sicriu. (Oana Bold)
bunicii s-au dus (Puiu)
acelasi destin (Puiu)
ce sa mai vorbim (Puiu)
un basm cu toamna (Monica Trif)
s-a oprit şi vântul (ion untaru)
tăcere peste tot (ion untaru)
Ultimul vers, urmînd după kireji, se preta la interpretări diverse care să prindă însă o altă imagine, idee, aluzie. Continuînd sugestia toamnei, autorul a trecut-o în registrul vîrstei umane şi, nostalgic, a văzut frunzele ca nişte substitute ale persoanelor poate deja uscate şi ele.
Doina a prins oportunitatea - noi, mai alaltă ieri.. (Doina), ieri; azi numai eu (Doina), curând niciunul... (Doina) - şi o exploatează din plin. Puiu o acompaniază - bunicii s-au dus (Puiu), acelasi destin (Puiu), acelasi destin (Puiu), ce sa mai vorbim (Puiu). Henriette e mai discretă în aluzii - nimeni acasa (Henriette Berge), Oana, macabră - in acelasi sicriu. (Oana Bold).
Alte cîteva completări pierd însă oportunitatea şi continuă fără nerv doar ideea toamnei: copii spre şcoală.. . (anisoara), fara culoare (flavia), fara culoare (flavia), un iz de toamna (Henriette Berge), un basm cu toamna (Monica Trif), numind-o chiar pleonastic.
Trei dintre completări par mai reuşite ca originalul, toate invocă, mai mult sau mai puţin aluziv, grija pentru bietele frunze oprite o clipă din căderea lor: tacere (sorinel), s-a oprit şi vântul (ion untaru), tăcere peste tot (ion untaru). Sau pentru momentul de revelaţie magică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu