A zecea săptămînă 10-16 septembrie

Săptămîna asta prefer să reluăm ideea castelului de nisip într-o perspectivă pe care mi-a sugerat-o biologul… plimbăreţ. Meditând deci pe plaja valensiană la zădărnicii, dînsa a comis versurile:

din albie-n albie
un colţ de stâncă

pe care le-a înţeles şi ar vrea s-o facem şi noi aşa: un colţ de stâncă, prăvălit într-o albie se sfarmă în bucăţi mai mici care, mereu rostogolite, prin revărsarea dintr-un pârâu în râu (DIN ALBIE ÎN ALBIE) are toate şansele să ajungă nisip în mare… şi în zidul castelului.

        Voi faceţi cum vreţi, dar eu găsesc că sînt cîteva inadvertenţe în felul în care interpretează ce a scris. Oricare ar fi fost intenţiile pe care le-a avut cînd a înşirat cuvintele, pe mine mă interesează realizarea. Şi, avînd în faţă şi intenţia, şi finalizarea ei, găsesc că textul nu mă trimite (nici măcar după divulgarea intenţiei) acolo unde ar trebui. Din prag în prag, de pildă, ar fi fost evident mai bun pentru a sugera rostogolirea, sfărîmarea, mărunţirea aluviunilor cărate de torente. Pantele şi viteza apei sînt factorii care produc materialul granular de pe fundul apelor şi nu confluenţa cursurilor de apă. Din albie-n albie dă mai degrabă o sugestie statică şi nu dinamică. De aceea, încercînd să ajung în faţa a ceea ce evocă sintagma, mi-am închipuit colţul de stîncă între cele două albii (chiar dacă am acceptat că sînt pîrîuri) şi nu aflîndu-se (rostogolindu-se) într-una din albii pentru a fi deversat în alta. Nici un colţ de stîncă nu mi se pare potrivit pentru a trimite la ceva care este antrenat de cursul unei ape sau viituri. Colţul îmi sugerează iarăşi ceva static şi semeţ, o stîncă, un stei, un pisc. Şi de fapt este şi folosit în denumiri montane. Colţul (coltuc) ca bucată (mai mică) e specializat pentru pîine, prăjitură etc. Ar merge mai curînd piatră, bolovan, pietroi.

        Aş spune că o sintagmă evocatoare (folosită în haiku), prin cuvintele alese şi prin felul în care sînt legate între ele, trebuie să fie suficient de precisă pentru a nu crea confuzie şi a nu trimite pe piste false. Concisă, clară şi relativ univocă. Ambiguitatea, echivocul, atunci cînd există, nu înseamnă neclaritate ci supraclaritate, joc de cuvinte care jonglează cu mai multe înţelesuri fără să creeze obscuritate şi încurcătură.

Comentînd mai departe, biologul mărturiseşte gîndul care a condus-o la încercarea respectivă: poţi fi tare ca o stâncă dar, din prăbuşire în prăbuşire, rostogolit în cursul, în albia vieţii, tot mai tocit şi mai mărunţit, finalizezi, prin prăbuşirea ultimului vis… un ultim castel de nisip.

        Ce aveţi de făcut:

• puteţi păstra sintagma castelul de nisip dar e preferabil să o plasaţi în ultimul vers 
•  profitaţi de intenţiile şi indicaţiile biologului
•  încercaţi să sugeraţi de unde (şi cum) provine materialul din care se clădesc castelele de nisip
• nu neglijaţi nici aluziile la viaţa omului (stîncă, prăbuşire, rostogolire, albia vieţii) dar pe cît se poate fără să pomeniţi omul, fel şi fel de abstracţii sau să emiteţi sentinţe.