A şasea spătămînă 13-19 august

cruci putrezite -

cândva fete și flăcăi

prinzându-se-n joc

Primul vers accentuează parcă fuga ireparabilă şi distrugătoare a timpului. Oamenii ca oamenii, se duc lăsîndu-i pe cei rămași să-i pomenească. Crucile putrezite arată însă că pînă și lemnul lor, aparent mai durabil ca omul, este perisabil, se ruinează, se macină,  se descompune. Iar generațiile ce vin şi se duc nu-i mai pomenesc pe cei săvîrşiţi demult. Uitarea merge mînă-n mînă cu paragina.

Partea a doua a poemului păcătuiește însă din multe puncte de vedere. În primul rînd, pentru că anulează tăietura pe care o marchează cratima și, uzînd de o recuzita idilic-rurală, prelungește ideea vîrtoasă a vremelniciei cu un gînd debil, mălăieț și lacrimogen: lelea Floarea bocește la crucile cu nume șterse.

În al doilea rînd, pentru că imaginea fetelor și flăcăilor prinzîndu-se-n joc nu e una aievea, ci e mai curînd un clișeu al lirismului pășunist care evocă un sat festivist de manual școlar pentru a forma elevul în spiritul unui patriotism desuet. Cele două părți ale poemului sînt grevate parcă de două mentalități diferite de a gusta poezia. Una detașată de utilități practice și dăscăleală, cealaltă instrumentînd servil formarea emoțională a noii generații. Una vibrînd la emoţia intrinsecă a lucrurilor, alta încercînd să o înregimenteze unei ideologii.

În al treilea rînd, cîndva abuzează apelînd la închipuirea noastră pe care de fapt încearcă să o manipuleze. Cîndva spune o poveste în care se strecoară insidios o consimţire la o emoţie codificată în copilăria cînd acceptam fără discernămînt tot ce ni se spunea la şcoală.

Impresia totală este de desperechere, cele două părți ale poemullui nu se armonizează. Prima promite o deschidere spre lirismul obiectiv, căreia a doua îi trîntește-n nas poarta unui lirism angajat.

Încercați deci să adăugați primului vers altele două scrise în aceeași idee de deschidere către ceea ce spun lucrurile prin emoţia încorporată miraculos în ele.