A douăzecia săptămînă 19-26 noiembrie

s-a pornit ploaia

în iureş nestăvilit

cad frunze pe-alei

Să aşezăm versurile altfel:

S-a pornit ploaia, în iureş nestăvilit, cad frunze pe-alei.

Avem în faţă o frază care descrie un moment de toamnă. După stil, textul pare doar un fragment dintr-o proză. Iar iureşul nestăvilit este o metaforă cu funcţia de a amplifica efectul emoţional al ploii: căderea masivă, continuă şi ireversibilă a frunzelor. Este partea din poem care n-ar trebui să apară într-un haiku, pentru că evocarea ploii sau a căderii frunzelor este suficientă pentru ca cititorul să vadă, să închipuie iureşul toamnei.

Dincolo de modul discursiv, de exprimare în propoziţii încheiate (cu subiect şi predicat) a sensului, poemul păcătuieşte şi prin faptul că-i anulează sugestivitatea textului. Începutul ploii ar fi putut fi doar o aluzie (neexprimată) la căderea frunzelor. Cădere frunzelor ar fi putut fi de asemenea o aluzie la anotimpul ploios, la eventualitatea ploii. Exhibarea ambelor imagini este inutilă, redundantă, pleonastică. Textul are un sens încheiat la toţi nasturii, vorbeşte de o consecinţa a ploii (a toamnei) şi nu mai trimite la nimic altceva.

Cu mult mai puţine cuvinte, s-ar fi putut spune ceva de departe mai sugestiv:

ploaie

frunzişul pe-alei

tot mai gros

Fragmentarea şi lipsa discursivităţii face textul mai exploziv. Lipsa verbelor pulverizează discursivitatea şi sentenţiozitatea textului. Cuvintele nu mai afirmă şi nu mai neagă. Te invită doar să vezi ploaia, frunzele, creşterea stratului. Căderea este subînţeleasă din moment ce frunzişul nu mai e la locul lui în coroane şi se îngroaşă pe alei. La fel şi toamna din moment ce plouă şi cad frunzele. Nimic nu precizează dacă ploaia e iureş nestăvilit sau lungă ploaie mocănească. Dar e precis de toamnă, cu variantele pluviale de rigoare.

Vă propun să folosiţi doar sintagma frunze pe alei şi să compuneţi un poem cu o atmosferă de toamnă fără să recădeţi în greşelile semnalate mai sus.

Comentariu la săptămîna a XIX-a

crio

culesul viei -
chiar şi fusta bunicii
în galben şi mov

Nu ştiu dacă bunica era atît de versată încît la culesul viei să se asorteze în culorile strugurilor. Rămîne că fusta ei este pătată de boabele strivite. O asortare mai puţin dorită. Dacă nu poartă şorţ…

culesul viei -
tata vorbeşte prea des
de nuanţe roşii

Că vorbeşte prea des (şi i se-mpleticeşte limba) ar mai fi de înţeles, a mai rămas ceva vin de anul trecut. Dar de nuanţe roşii… 

i.juverdeanu

culesul viei -

pândarul din ce în ce

mai morocănos

Acum nu ştiu dacă pîndarul este supărat pentru că nu mai are slujbă sau pentru că nu mai poate să profite fraudulos de ea. Important este că Ildiko găseşte mereu o perspectivă năstruşnică. Mi-nchipui cum aş fi eu dacă într-o zi n-ar mai fi niciun haiku pe araci. 

Letitia Iubu

Culesul viei -
mama alege struguri
pentru dulceaţă

E bine ca imaginile să fie diferite pentru ca legătură dintre ele să nu fie dată mură-n gură. Între cele două imagini de aici există încă o legătură şi o continuitate mult prea evidentă şi poemul nu mai are tensiune, cum nu are nici un alt strat alegoric pe lîngă cel al lucrurilor evocate.

Culesul viei -
şi sperietoarea
îmbujorată

Presupun că îmbujorarea este a culegătorilor al căror sînge e pus în mişcare de efort. Părerii că şi sperietoarea ar fi rumenă la faţă nu-i găsesc nicio motivaţie: de felul ei nu este aşa şi nu cred nici că e cuprinsă de vreo emoţie.

biologul

culesul viei -

printre-aracii-mpovăraţi

bunu mai sprinten

Opoziţia între aracii, altfel subţiri şi drepţi, acum îngreunţi şi încărcaţi de rod, şi bunicul, poate puţin adus de spate şi îngreunat la mers, dar bucuros de recolta bogată, creează un efect de înviorare subită a bătrînului.

inundând satul

mirosul de pucioasă -

culesul viei

Drept să spun, dacă am ştiut vreodată, acum am uitat care e rostul pucioasei la culesul viei. Simt însă că în facerea vinului este cuprinsă şi o ameninţare drăcească. Zeul antic, amator de beţii dionysiace, avea coarne.

Maria Sasu

culesul viei -
peste dealurile pline de rod
stoluri de grauri

Sigur că roadele muncii omului sînt rîvnite şi de alţii. De-aia şi sperietorile, ca să-i descurajeze sau să-i gonească pe musafirii nedoriţi. Mai trebuia un bob de duh care să dea vibraţie poemului.

Ciobîcă Cezar-Florin

încă război...
doar graurii dau iama la
culesul viei

O consecinţă mai puţin dureroasă a prelungirii  războiului: nu mai are cine să culeagă recoltele. Dar există şi o compensaţie: se bucură păsările cerului.

Mai bune poemele lui Cezar şi Ildiko, dar evident făcute după scheme deja folosite. Pîndarul (sau copilul lui) mai plîngeau în împrejurări similare, şi alte vieţiuitoare se mai bucurau de calamităţile ce i-au afectat pe oameni. Poemul biologului cu pucioasa îmi pare cel mai realizat, dar aştept desluşiri de la autoare.